Autoportret într-o oglinda sparta

Cred că aş putea să înşir câteva sute de mirosuri ale ierbii, în funcţie de ceasurile zilei, de ploaie, de soare, de anotimp, de pământ, de umbră, de înălţime, de gradul de umezeală ori de uscăciune. Aş putea deosebi acum, bănuiesc, cu ochii închişi murele oloage de murele crescute în tufe, foşnetul unui fag de foşnetul unui brad. În schimb, multe din cele trăite s-au estompat, lăsând în urmă goluri, ca într-o pădure arsă pe jumătate. Această descoperire mă obligă să admit că memoria mea seamănă acum cu o oglindă spartă, care-mi restituie frânturi de viaţă.
Când aveam posibilitatea să-mi îndeplinesc visul, mi-am dat seama că şi pasiunile îmbătrânesc.
Cred că dragostea ne ridică în proprii noştri ochi. Şi cât de mult ai vrea să fii aşa cum te vede celălalt! Ai dori, şi chiar încerci, să micşorezi distanţa dintre ceea ce ştii că eşti în realitate şi ceea ce intuieşti că vede în tine cel pe care-l iubeşti.
Un prezent prea gol se cere umplut cu ceva.
Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată.
Cred că lumea a fost prea mare pentru mine. În schimb, o lume redusă la „doi” mi s-a părut ideală.
În iubire eşti independent de timp ca şi-n copilărie.
Nu există fericire de care să-ţi aminteşti fără tristeţe.
Cum să explic, oare, de ce cred că nu poţi să iubeşti viaţa şi să rămâi nepedepsit? Sigur, aş putea spune că zeii care ne-au creat au fost sadici. Ne-au dat capacitatea de a iubi, ştiind că, astfel, vom descoperi singuri suferinţa. Dar mă îndoiesc că zeii sunt de vină.
Esenţiale sunt ţelurile pe care ni le-am propus. Nimeni nu l-a putut opri pe Don Quijote să ia cu asalt morile de vânt. Nici râsetele, nici realismul celorlalţi. Nu cunosc un exemplu mai clar că poţi să fii un ratat fără să fii un mediocru, că o viaţă poate fi împlinită nu numai printr-o reuşită, ci şi printr-un eşec.
Nu pot să scriu dacă nu mă descriu.
Pe noi cine ne apără de noi înşine?!
Până şi miracolele s-au mutat din natură în tehnică.
Astăzi ştim că nu putem să facem nimic împotriva morţii, dar că trebuie să facem totul în favoarea speranţei.
Batrâneţea începe ca toamna. Cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii şi doruri vagi.
Orice „paradis” nu poate fi decât o mare simplitate.
Doar din amintiri mai pot crede că vara e anotimpul destinului meu.
Mi-a plăcut să cred că important nu e ce face istoria din noi, ci ceea ce facem noi cu ceea ce face istoria din noi.
Nimic durabil nu se poate întemeia pe indiferenţă.
Pământul e singurul loc în care se poate crea Paradisul.
Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.
Tot ceea ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.
Niciodată n-ai avut suficientă imaginaţie pentru a-ţi închpui lumea fără tine. Chiar dacă n-ai mers cu vanitatea până la paranoia de a crede că lumea se învârte în jurul tău, că e nerăbdătoare să audă ce spui, ţi-a lipsit inteligenţa, sau puterea de a accepta că nu însemni mai mult decât fotografiile îngălbenite pe care cineva, după tine, le va arunca la gunoi.
Nu ştiu dacă pot pretinde că am ştiut ce vreau de la viaţă. Nu mi-ai lipsit ţintele false şi entuziasemele naive.
Şi nu jucăm doar pentru alţii comedia de a vrea să părem mai buni decât în realitate. O jucăm şi pentru noi.
Candva, mi-am zis ca la batranete ma voi feri de patru gafe
1.) Nu ma voi plange ca nu mai sunt tanar.
2.) Nu voi da sfaturi nimanui.
3.) Nu voi invoca mereu experienta mea.
4.) Si nu voi povesti de o suta de ori acelasi lucru.
De bine, de rau, primele trei le respect. Ce rost ar avea sa ma plang ca nu mai sunt tanar? N-as face decat sa ingreunez o situatie si asa dificila.
Sa dau sfaturi, n-am chef. Si nici n-are nimeni nevoie de ele.
Iar despre experienta mea ce-as putea spune? Poate, doar ca viata a avut un sens cata vreme n-am tinut sa-i dau unul. In clipa in care am incercat s-o fac, mi-a sunat in urechi, ironica, vorba Eclesiastului despre desertaciune.
Ultima regula era, insa, o dovada de superficialitate.
N-am prevazut ca, intr-o zi, as putea suferi de un exces de memorie, cum sufera altii de un exces de suc gastric. Pe urma, nu banuiam, ceea ce stiu azi, ca trecutul nu e o arhiva, o magazie unde gasesti si azi, si maine, si poimaine aceleasi lucruri, mai uzate, mai pline de praf, dar in fapt aceleasi. Trecutul traieste, e viu, ia parte la prezent, il influenteaza si se schimba in functie de ceea ce ni se intampla. Unele amintiri scad in importanta, palesc, altele, dimpotriva, capata intelesuri noi la care nu ne-am gandit inainte. Devin, din fleacuri, momente esentiale. De aceea, azi, inteleg ca destinul se ascunde, deseori, in cea mai cenusie si insesizabila banalitate.

Ramas singur, doream sa fiu cu altii. Fiind cu altii si nereusind sa ma integrez în atmosfera, preferam sa ramân singur.
Dumnezeu a creat lumea în asa fel încât sa regretam aproape totdeauna prea târziu.
A muri înseamna a te muta într-o stea.
Ca lumea să fie impresionată de moartea ta, trebuie să laşi în urmă un cadavru frumos. Dacă ai ratat prilejul să te sinucizi în tinereţe, mai târziu se va zice doar: „A trăit destul!”. Ceea ce s-ar spune în cazul meu.
De aceea, azi, înţeleg că destinul se ascunde, deseori, în cea mai cenuşie şi insesizabilă banalitate.
(fragmente de Octavian Paler)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: