Destinul si reincarnarea

    — Ştii prea bine că problema reîncarnării sufletului uman continuă şi astăzi să incite controverse, deşi există nenumărate dovezi şi chiar studii care au fost făcute pentru a demonstra acest adevăr, mi-a explicat Elinor. Nevoia de a păstra un control cât mai eficace asupra populaţiei i-a determinat pe liderii din umbră ai unor forţe politice şi economice să orienteze ştiinţa şi educaţia maselor astfel încât totul să pară simplu şi concis: nu există suflet, nu există spirit, iar după moartea corpului fizic nu se petrece nimic, pentru că totul se reduce la neant. Altfel spus, conform acestei „ideologii” moderne, după ce omul moare el dispare cu desăvârşire, fără să lase nici o urmă.
    Deşi este aberantă şi chiar lipsită de logică, această idee a prins în rândul populaţiei şi foarte mulţi oameni o îmbrăţişează mai ales pentru faptul că le dă senzaţia că îi fereşte de complicaţii şi de bătăi inutile de cap. În plus, unii chiar tind să alunece într-o mentalitate profund eronată, care îi poate arunca mai apoi într-o cruntă disperare şi suferinţă; ei se gândesc că, dacă tot se afirmă că avem „o singură viaţă” şi că după aceasta nu mai există nimic altceva, atunci înseamnă că pot săvârşi orice fel de acte, mai ales rele şi chiar abominabile, în interes pur egoist, deoarece nu va trebui să plătească pentru ele după ce mor. Vezi deci că aceasta poate fi cu adevărat o problemă şi nu este deloc întâmplător că societatea modernă se confruntă cu un val practic fără precedent de vicii şi fărădelegi. Lupta justiţiei este doar la suprafaţă, deoarece ea nu reuşeşte să curme răul din rădăcina lui. Sistemul ideologic este corupt şi fals, dar cu toate acestea este menţinut astfel în mod deliberat, pentru a provoca haos şi a permite exercitarea controlului la vârf.
    Desigur, cunosc aceste aspecte, am precizat eu. Dar este interesantă viziunea strămoşului tău în ceea ce priveşte posibilitatea pe care o ai pentru a progresa mai rapid.
    Da, metoda prelungirii vieţii în corpul fizic este extraordinară. La o privire superficială ai putea crede că trece foarte mult timp până să ajungi la un anumit rezultat, în timp ce alţi oameni care trăiesc o viaţă normală obţin acelaşi efect în numai câţiva ani sau zeci de ani. În realitate, ei nu fac decât să continue ceea ce au început cu multe vieţi în urmă.
    Să presupunem următoarea situaţie: eu încep să studiez misterele alchimiei şi o dată cu mine se iniţiază în aceste taine şi un om obişnuit care trăieşte o durată normală de viaţă. Să presupunem, de asemenea, că amândoi progresăm cam în acelaşi ritm. După câteva zeci de ani, inevitabil el va muri, iar sufletul lui, purtând – printre altele – chintesenţa tuturor cunoştinţelor pe care le-a dobândit până atunci, va translata într-un plan superior al Creaţiei. Pentru cele mai multe fiinţe umane, acest plan este universul subtil al astralului, care este cu mult mai vast decât universul fizic.
    Elinor făcu o scurtă pauză pentru a sorbi din ceaşca de ceai. Imediat după aceea, el îşi reluă explicaţiile.
    — Oamenii nu mor în adevăratul sens al cuvântului, adică nu dispar în neant, ci îşi abandonează doar „carcasa” fizică, adică trupul lor din carne şi oase, care putrezeşte. „Moare” doar corpul fizic, însă partea subtilă a fiinţei, sufletul, trece în altă dimensiune spaţio-temporală a Creaţiei, care este cea mai propice pentru ca el să-şi continue existenţa. De aceea se spune că, în realitate, nu există „moarte”, deoarece fiinţa umană, ca entitate individuală, nu dispare niciodată; ea doar translatează dintr-un plan în altul al Creaţiei, aşa cum, de pildă, tu te dai jos dintr-o maşină şi te urci într-un tren; apoi te dai jos din acel tren şi păşeşti pe puntea unui vapor, iar analogia poate continua. În fiecare dintre aceste situaţii tu ai un mediu specific de deplasare şi un anumit grad de libertate. Este, cum s-ar spune, ceea ce îţi poţi tu permite în acel moment, ceea ce agonisit pentru a plăti biletul, fie la autobuz, fie la tren, fie la vapor.
    Dacă n-ai strâns suficient, adică nu ai prea multe merite, atunci mergi pe jos, dar dacă eşti foarte „bogat”, atunci îţi poţi cumpăra bilet şi pentru naveta spaţială! Analogic vorbind, în acest ultim caz ai acces la o lume subtilă foarte elevată. Dacă nu ai decât puţine merite, pentru că greşelile tale au fost mari, atunci dimensiunea subtilă în care este proiectat sufletul după moartea trupului va fi una plină de chin şi suferinţă. Aceste demarcaţii se referă la destinul fiecărui om, care este în deplină conformitate cu acţiunile, bune sau rele, pe care el le-a săvârşit fie în existenţa lui terestră, fie în cea din lumile subtile. Dacă nu ar fi aşa, n-ar exista nici o diferenţă între condiţia lumească a unui sfânt şi aceea a unui criminal sau între un retardat mintal şi un geniu. Bunul simţ ne spune că nu este deloc întâmplător că o fiinţă umană se naşte cu un sever handicap fizic, în timp ce alta este perfect sănătoasă şi înfloritoare; că una suferă încă din copilărie de tot felul de angoase, fiind terifiată de coşmaruri, iar alta este veselă, optimistă şi foarte fericită. Cred că înţelegi foarte bine ceea ce îţi spun. Totuşi, incredibila superficialitate şi chiar prostie a oamenilor, care îi împiedică să remarce aceste aspecte foarte simple şi evidente, precum şi dependenţa lor aproape maladivă de un sistem automat de credinţe şi prejudecăţi care le-a fost impus încă din copilărie, contribuie atât la decăderea lor fizică şi morală, cât şi la incapacitatea lor de a înţelege unele adevăruri esenţiale despre viaţa pe care ei o trăiesc.
    — Aşa este, m-am confruntat adeseori cu această opacitate a opiniei publice, am observat eu cu amărăciune. Dar ştii, am constatat că nu este neapărat vorba despre rea-voinţă din partea oamenilor, ci mai ales despre faptul că atunci ei se confruntă cu decizia de a înlocui ideile materialiste care le-au fost îndoctrinate încă din şcoală, cu ceva despre care aproape toţi îşi bat joc sau spun că nu există. Dintre cele două variante, cei mai mulţi preferă să rămână la vechile credinţe, chiar dacă îşi dau seama că, totuşi, ceva nu este în regulă. Ideea de comoditate şi de lipsă a efortului fizic ori mental reuşeşte de cele mai multe ori să le biruie tresărirea spiritului. În astfel de condiţii, care după părerea mea accentuează egoismul şi macină afectivitatea, nu te poţi aştepta să dobândeşti prea mari merite. Viaţa se încheie relativ repede şi urmează, ca să spun aşa, „strânsul recoltei”.
    — Elinor a preluat imediat ideea. Chiar despre asta vorbeam şi eu. Ceea ce omul făptuieşte în viaţa lui terestră îl obligă, într-un fel, să se reîntoarcă în planul fizic după încheierea „sejurului” astral, în care sufletul trăieşte într-o lume acordată pe „lungimea lui de undă”. De pildă, datorită dorinţei de a reuşi în arta alchimiei, persoana din exemplul pe care l-am considerat se va reîncarna într-o conjunctură care să-i favorizeze accesul la această cunoaştere. Desigur, procesul de jalonare a destinului unui suflet care tocmai urmează să se reîncarneze în planul fizic este foarte complex, fiind opera extrem de precisă a unor entităţi cosmice infinit superioare modului comun şi raţional de gândire a omului. Sunt luate în consideraţie, din imensul bagaj de fapte, trăiri, emoţii şi intenţii pe care fiecare făptură umană l-a strâns de-a lungul nenumăratelor ei existenţe în manifestare, acele tendinţe care urmează să definească în esenţă orientarea destinului ei în încarnarea viitoare. Această alegere are la bază anumite criterii şi omul urmează să trăiască în noua lui viaţă din planul fizic un fel de „replică” la acţiunile pe care el le-a săvârşit în alte vieţi terestre.
    Da. M-am întrebat adeseori cum are loc, de fapt, acest proces de „contorizare” a acţiunilor noastre, dar n-am găsit răspunsul, am spus eu gânditor.
    Elinor a tăcut o clipă, după care mi-a răspuns cu multă competenţă:
    — Orice faptă, fie că este realizată cu trupul, cu vorba sau cu gândul, este în mod tainic „înregistrată” în ceea ce ocultiştii numesc „memoria cosmică”, iar mai apoi chintesenţa acestor acţiuni este impregnată la nivelul sufletului individual, putând fi o „povară” sau o „delectare” pentru cel care îşi trăieşte destinul, mi-a explicat Elinor. Soarta omului nu este deloc întâmplătoare, ci este în deplin acord cu natura faptelor pe care el le-a săvârşit şi tocmai acesta este motivul pentru care oamenii se nasc atât de diferiţi. Fiecare trebuie să-şi trăiască destinul propriu, după natura faptelor sale: faptele bune vor atrage merite şi, prin urmare, acea fiinţă se va bucura de condiţii, şanse şi situaţii minunate în încarnarea ei din planul fizic; în schimb, faptele rele vor atrage consecinţe nefaste, multă suferinţă şi chin pentru fiinţa respectivă. Este însă important de ştiut că aceste „recompense” reprezintă totdeauna un echilibru perfect între faptă şi răsplată. Nimeni nu este favorizat şi nimeni nu este dezavantajat. Fiecare primeşte exact ceea ce el merită, chiar dacă mulţi afirmă că sunt nedreptăţiţi şi îl acuză pe Dumnezeu că le-a dat atâta suferinţă şi necazuri în viaţă. De ce trebuie să se chinuiască ei la limita subzistenţei şi alţii să huzurească în lux şi bogăţii? Acest gen de întrebări sunt frecvente la cei care suferă în viaţă, dar nu înţeleg cauzele acelei suferinţe. După cum spuneam, astfel de situaţii reprezintă expresia fidelă a legii compensaţiei faptelor care au fost săvârşite, dar cel care încă nu este suficient trezit din punct de vedere spiritual, nu ştie şi nu înţelege aceste lucruri.
    Eram foarte interesat de aceste aspecte, deoarece ele îmi permiteau să-mi sintetizez cunoştinţele iniţiatice pe care le aveam. L-am întrebat pe Elinor ce anume determină reîncarnarea viitoare a unui suflet în planul terestru.
    — În intervalul dintre două încarnări succesive, sufletul individual trăieşte în planul astral o perioadă de timp care este în acord cu meritele pe care le-a dobândit. Când acestea s-au epuizat vine vremea în care alte fapte, care au fost săvârşite de-a lungul existenţelor terestre, s-au „copt” şi aşteaptă să-şi primească „răsplata”, bună sau rea, în planul fizic, adică într-o nouă încarnare. Această „condensare” a necesităţii destinului atrage atunci în mod irezistibil sufletul respectiv către planul fizic, într-o „matcă” sau tipar de integrare în societate care este cel mai potrivit cu specificul sau natura faptelor care trebuie compensate. Aceasta se întâmplă fie că viitoarea fiinţă umană care se va naşte în acea matcă trebuie să consume fructele bune sau meritele care se datorează acţiunilor sale benefice din trecut, fie că ea trebuie să plătească pentru faptele ei anterioare şi pentru suferinţa pe care a pricinuit-o altora. De cele mai multe ori însă există o îmbinare a celor două tendinţe şi aşa se explică faptul că oamenii se nasc cu anumite calităţi, dar şi cu anumite defecte fizice sau psihice. Totuşi, de ei depinde cum îşi „organizează” destinul. Altfel spus, ei sunt cei care generează, prin faptele pe care le săvârşesc în viaţa prezentă, natura destinului lor în încarnările viitoare.
    Bine, dar în felul acesta nu există practic nici un sfârşit pentru ciclul de renaşteri, am exclamat eu. Fie că facem bine, fie că facem rău, ne vom renaşte la nesfârşit pentru a consuma fructele acţiunilor noastre.
    Aceasta este doar în aparenţă. Deosebirea fundamentală între faptele bune şi faptele rele este aceea că primele te apropie de Dumnezeu, pe când celelalte te depărtează de El. Salvarea sau eliberarea despre care vorbesc religiile autentice constă tocmai în resorbţia în dimensiunea care transcende chiar şi acest ciclu, aparent nesfârşit, al vieţii şi al morţii, care este precum un lanţ al dependenţei. Urmând însă calea evoluţiei, care totdeauna este sinonimă cu binele şi armonia, omul ajunge într-un târziu la capătul drumului şi atunci se petrece un act inconceptibil pentru raţiunea obişnuită; este ca o trecere, un salt în infinitul care înglobează toate lumile, dar care, în acelaşi timp, este şi în afara lor.
    Nu aş vrea să divagăm acum pe această direcţie a discuţiei noastre, pentru că alta era ideea iniţială de la care am pornit. Am spus că, în exemplul comparativ pe care l-am ales, cel care s-a iniţiat în tainele alchimei ajunge la un anumit nivel de înţelegere a acestor taine în existenţa respectivă, după care el moare, iar sufletul lui se va proiecta o perioadă de timp în una dintre lumile subtile ale planului astral.
    Cu toţii translatăm în planul astral după ce murim în planul fizic? am întrebat eu, dornic să-mi lămuresc acest aspect pe care nu-l înţelesesem.
    Acest lucru este valabil pentru cele mai multe fiinţe umane, deoarece planul astral este prin excelenţă un plan al emoţiilor şi al manifestării de natură psihică, iar acestea, aşa după cum ştii, reprezintă latura fundamentală care defineşte viaţa unei fiinţe umane. Totuşi, dacă unele dintre fiinţele umane au ajuns deja la un nivel foarte elevat de conştiinţă, sufletul lor va fi atras în mod automat, după moartea fizică, în planurile şi mai subtile ale manifestării, cum ar fi planul mental sau chiar planul cauzal, în care natura realităţii este mult mai subtilă şi mai vastă decât în cazul planului astral. De pildă, la nivelul planului cauzal nu mai există practic nimic din ceea ce noi am putea asocia imaginii sau gândirii obişnuite. Mintea este atunci complet transcensă, iar cunoaşterea nu mai este un act discursiv, ci unul total şi simultan. Acolo conştiinţa individuală are acces chiar la arhetipurile Creaţiei şi la cauzele care fac să se manifeste lucrurile şi fenomenele în planurile inferioare, până la cel fizic. De aceea, cel care există în acest ultim plan al manifestării extrem de elevat, poate să controleze orice în lumea manifestată deoarece atunci el poate „să facă şi să desfacă”, încă de la originea cauzală, orice acţiune, plan sau intenţie. Problema este valabilă şi în sens invers: dacă o fiinţă a săvârşit în existenţa ei terestră greşeli mari, cum ar fi acte reprobabile de despotism, de oprimare psihică şi fizică a altor oameni sau dacă a făcut crime ori s-a pretat la acţiuni foarte violente, atunci sufletul ei va fi atras în mod inexorabil după moartea fizică spre dimensiunile întunecate, infernale ale planului astral inferior, unde va trebui să plătească pentru acţiunile comise. Nu mă înţelege greşit, nu este vorba despre o damnare eternă, dar totuşi astfel de fapte atârnă foarte greu în balanţa destinului personal şi tocmai de aceea intervalul de timp în care ele sunt compensate în infernuri apare, în ani tereştri, ca fiind foarte lung.
    O situaţie mai deosebită este în cazul celor care se sinucid, deoarece atunci suferinţa lor este extrem de îndelungată, iar regresul pe scara evoluţiei este considerabil, într-o astfel de situaţie dramatică, sufletul cu greu realizează că un singur gest nesăbuit din viaţa lui terestră l-a costat mii de ani de suferinţă şi de involuţie. Dacă el ar fi fost capabil să-şi ofere înapoi viaţa pe care tot el şi-a luat-o, atunci nu ar fi fost o problemă prea mare. Însă lucrurile nu sunt aşa şi tocmai de aceea chinurile pe care trebuie să le îndure un suflet sinucigaş sunt cumplite. Actul sinuciderii reprezintă, în esenţă, actul negării de sine dus la extrem, ceea ce este cu mult mai grav decât actul ignorării scânteii divine, a spiritului divin din noi. Un ateu mai are totuşi şansa de a evolua şi a-şi modifica punctul de vedere în decursul vieţii, pe când sinucigaşul îşi curmă singur, printr-un act de voinţă proprie, foarte egoistă, şansa care i-a fost dată pentru a evolua în acea existenţă. El nu a înţeles un aspect fundamental pe care l-am menţionat mai înainte şi anume că, chiar dacă omul simte la un moment dat în viaţă că necazurile, suferinţa şi problemele pe care le are tind să îl copleşească, totuşi acestea nu reflectă nimic altceva decât natura faptelor pe care el le-a săvârşit în trecut, iar chinurile şi viaţa mizerabilă pe care o îndură în prezent sunt, cu puţine excepţii, expresia fidelă a suferinţei pe care el a provocat-o altora. Prin urmare, actul lui nesăbuit este o tentativă egoistă de a înşela destinul, mai bine zis de a-l ocoli, gândind că în acest fel el nu va mai avea de îndurat. De aceea, gravitatea actului de sinucidere este foarte mare şi constituie un obstacol major în evoluţia omului, poate cel mai mare dintre toate.
    Pe de altă parte, unele suflete care au fost foarte ataşate de bunurile materiale în viaţa lor terestră sau care au fost foarte zgârcite şi meschine în relaţiile cu ceilalţi rămân o perioadă destul de lungă în imediata vecinătate a locurilor şi bunurilor de care s-au ataşat, la nivelul planului eteric, care după cum ştii este situat ca frecvenţă de vibraţie între planul fizic şi cel astral. Starea acestor suflete este abulică, deoarece ele nu realizează ce se petrece cu ele şi singurul gând care le domină atunci este cel al dorinţei de a se reîntoarce la lucrurile, posesiunile materiale sau chiar la fiinţele de care au fost foarte ataşate în timpul vieţii lor fizice. Ele rămân mult timp în acest plan subtil, care se află în imediata vecinătate a planetei noastre, fiind mereu cufundate într-o atmosferă sumbră, ca o ceaţă densă. Din când în când, datorită dorinţelor lor grosiere şi ataşate de bunurile lumeşti, ele bântuie prin zonele respective sub, o formă ectoplasmatică, ce reproduce mai mult sau mai puţin fidel forma trupească pe care au avut-o în existenţa lor terestră anterioară. Această condiţie jalnică poate să dureze uneori chiar sute de ani până când, încetul cu încetul, înţelegerea lor începe să facă treptat lumină în crepusculul de care erau înconjurate şi astfel ele sunt eliberate din strânsoarea ataşamentelor pe care le aveau. Acesta reprezintă un exemplu tipic de consumare a unui gen de karma de ataşament. După aceea, sufletul respectiv accede la un nivel astral care este mult superior condiţiei penibile în care el s-a aflat până atunci, în planul eteric. Desigur, acel nivel al planului astral va fi în deplină concordanţă cu alte aspecte care corespund destinului particular al sufletului şi, după ce va mai rămâne acolo un timp, consumându-şi meritele specifice pe acel nivel al astralului, el se va reîncarna în planul fizic şi procesul reîncepe, dar de la un nivel superior al experienţei individuale.
    Bun, am spus eu. Acum este clar, dar viaţa din planurile subtile durează la fel de mult ca viaţa pe care o trăieşte un om obişnuit în plan terestru? Pentru că ai spus că după moartea trupului, fiecare suflet se află o anumită perioadă de timp în unul din planurile subtile ale manifestării.
    Timpul, ca energie subtilă universală, este perceput în mod diferit în planuri diferite ale Creaţiei. De pildă, la nivelul planului astral el nu mai are acelaşi sens, aceeaşi „curgere” ca în planul fizic. Ceea ce tu aici percepi ca fiind o durată precisă de timp, acolo ea este mult distorsionată. Cu cât planul din manifestare este mai elevat, cu atât percepţia timpului este mai nuanţată. Faptul că planul respectiv este multidimensional determină fenomene complexe de sincronicitate şi chiar de simultaneitate a evenimentelor. Timpul nu mai poate fi judecat atunci în parametrii lui „fizici”.
    Durata medie a unui „sejur” astral pe care sufletul individual îl petrece între două încarnări succesive este cuprinsă între 50 şi 300 de ani tereştri, în funcţie de meritele cumulate. Desigur, sunt şi excepţii care depind de hotărârea unor foruri superioare din ierarhia entităţilor celeste, dar, în general, aceasta este perioada de timp pe care o petrec în astral cele mai multe dintre sufletele individuale, după moartea corpului lor fizic.
    — Deci în exemplul tău, cel care a fost iniţiat în tainele alchimiei şi apoi moare, revine probabil în planul terestru când tu ai deja 3-400 de ani! am spus eu. Acum înţeleg sensul căii tale. Elinor m-a aprobat, înclinând uşor capul.
    — Da, însă atunci eu deja am progresat destul de mult, deoarece am folosit timpul pe care sufletul lui 1-a petrecut în planul astral, pentru a mă perfecţiona continuu. Atunci când, după moartea trupului, sufletul translatează într-un plan subtil, el se supune acolo unor alte tipuri de legi şi influenţe. Cel mai adesea, el nu poate să realizeze acelaşi tip de activitate principală pe care a săvârşit-o în viaţa lui pământească, deoarece în dimensiunile planului astral condiţiile şi priorităţile sunt cu totul altele decât cele dinplanul fizic. Totuşi, progresele şi cunoştinţele sale, care au fost dobândite în timpul existenţelor terestre anterioare într-un domeniu sau altul, sunt sintetizate în conştiinţa sa şi pot determina natura viitoarei sale încarnări.
    Alchimistul din exemplul meu va reveni într-o nouă încarnare şi va parcurge repede etapele cunoaşterii pe care el a dobândit-o deja în viaţa anterioară. Apoi progresul lui în această direcţie va încetini, deoarece atunci el se va afla din nou pe un „tărâm necunoscut”, pe care trebuie să-l exploreze. Poate că îi vor mai fi necesare încă una sau două încarnări, presupunând că ţinta lui în viaţă va fi mereu realizarea spirituală prin Marea Operă Alchimică, deşi destinul are mulţi alţi vectori de influenţă care îl pot distrage de la această cale şi îi pot amâna succesul. De aceea, uneori pot trece chiar şi 15-20 de vieţi fără ca el să fi obţinut dezideratul ultim.
    Pe de altă parte, eu beneficiez de o viaţă extraordinar de lungă într-un corp fizic perfect sănătos şi echilibrat şi nu sunt nevoit să reiau din nou şi din nou procesul învăţării şi al cunoaşterii din fiecare etapă a vieţii, începând cu copilăria şi sfârşind cu senectutea. În plus, conştiinţa mea nu este supusă uitării periodice, dintre două încarnări succesive, ci progresul meu în arta alchimiei tinde să urmeze un flux continuu, ascendent. Aşa se explică faptul că am posibilitatea să obţin Piatra Filozofală în câteva sute de ani de studii şi experimente, pe când un om obişnuit, parcurgând „traseul” comun al morţii şi renaşterii, ar avea nevoie de cel puţin 3-4000 de ani pentru aceasta, considerând că el s-ar bucura mereu de condiţii optime de viaţă, că ar avea un destin foarte favorabil şi că ar fi deosebit de inspirat şi intuitiv în efectuarea experienţelor sale alchimice, însă acestea reprezintă condiţii ideale care rareori se îndeplinesc. Cel mai adesea, omului îi sunt necesare câte¬va zeci de mii, sute de mii ori chiar milioane de ani pentru a se desăvârşi spiritual.
    Dacă el ar avea mereu, la fiecare încarnare, conştiinţa duratei cosmice a periplului său prin manifestare, de la un plan la altul al acesteia, fără îndoială că ar fi cuprins de o adâncă deznădejde, care i s-ar părea de nesuportat. Dar mecanismul automat al uitării, care intervine de fiecare dată atunci când el revine într-o nouă existenţă în planul fizic, îl apără de această teribilă angoasă.
    Desigur, această „uitare” este necesară şi totodată corelată cu faptul că, dacă ne-am aminti toate acţiunile din trecut – unele dintre ele cumplite – psihicul nostru, care încă este labil şi nepregătit să înţeleagă în profunzime sem¬nificaţia acestor aspecte, aproape sigur ar ceda şi atunci evoluţia noastră ar fi compromisă pentru o mare perioadă de timp. Iar atunci când suntem într-adevăr capabili să ne percepem vieţile anterioare, deja ne aflăm la un nivel înalt de evoluţie spirituală care ne permite o abordare mult superioară a menirii şi a condiţiei noastre în univers. Atunci viziunea noastră este unitară, iar cauzele sunt percepute în aspectul lor global, nu parţial.
    Am reflectat şi eu de multe ori asupra acestui aspect şi fără îndoială că aşa este; este clar că un anumit tip de merite pe care le-am dobândit în vieţile anterioare a facilitat situaţia în care mă aflu în prezent. Totuşi, în virtutea aceleiaşi legi cosmice a destinului, sunt aproape sigur că am avut anumite legături cu această cale în existenţele mele din trecut. De obicei, grupuri mai mici sau chiar mai mari de suflete individuale se atrag aproape irezistibil pe ecranul vieţii şi al timpului în virtutea faptului că ele sunt legate unele de altele prin trăiri, fapte sau cunoştinţe comune. Din această cauză, un mare procent din sufletele care se reîncarnează întâlnesc în noua lor viaţă persoane de care, într-un fel sau altul, au fost legate în alte existenţe. Aceste conexiuni reciproce sunt necesare în virtutea legii de compensare a faptelor şi „datoriilor” pe care unii le au pentru alţii. Prin urmare, imaginându-mi un anumit scenariu, e posibil să fi fost ucenicul unui preot din vechime care deţinea acest secret teribil al longevităţii sau să fi ajutat cu ceva la menţinerea acestei tradiţii speciale. Totuşi ipoteza mea nu este obligatorie, pentru că aş fi putut cumula anumite merite spirituale care să conducă la situaţia actuală din viaţa mea, practicând chiar şi alte virtuţi sau credinţe religioase, decât calea pe care o urmez acum. Aceste aspecte îmi rămân deocamdată învăluite în mister.
    Ştiu prea bine că unii oameni posedă capacitatea extraordinară de a-şi „vedea” existenţele lor anterioare. Mă întreb dacă aceasta semnifică un anumit tip de clarviziune…
    — Bineînţeles că aceasta semnifică o capacitate de clarviziune, a spus Elinor. O astfel de persoană are acces la un nivel superior al conştiinţei, care înglobează o dimensiune foarte înaltă a Creaţiei. Această dimensiune se referă la „înregistrările” de care îţi spuneam, deoarece nimic, niciodată, nu este distrus fără urmă şi nu se pierde în neant.
(Radu Cinamar)

1 comentariu (+add yours?)

  1. Adrian Florin
    Ian 01, 2014 @ 18:44:16

    daca indiv idul dupa trecerea in astral sau ma rog dupa faptele savirsite sta acolo 50 -300 SAU MII DE ANI NU ESTE INVATAT DUPA ATITA TIMP DE JUDECATA CUM SA SE COMPORTE DUPA URMATOAREA REINCARNARE SI SA FIE UN EXEMPLU PENTRU CEI DIN JUR/

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: