Despre evolutia noastra spirituala

La începutul evoluţiei noastre omeneşti, eram sălbatici, deoarece puterile noastre morale şi intelectuale abia erau trezite. După ce am parcurs mai multe vieţi în aceste condiţii primitive, ne-am ridicat puţin mai sus, ne-am dezvoltat încet facultăţile mentale şi moralitatea, şi ne-am născut într-o civilizaţie ceva mai avansată. În aceste întrupări diferite am suferit mult, pentru că am fost perverşi, pasionaţi şi câteodată criminali. Dar pe măsura trecerii secolelor, după ce am semănat destul rău, vocea conştiinţei noastre a început să se facă auzită din adâncul tainic al fiinţei noastre, evitând astfel să mai facem acţiuni rele. Din acest moment, ne-am născut într-o ţară civilizată.

Pe măsura înmulţirii întrupărilor, ne ridicăm facultăţile intelectuale şi moralitatea, graţie disciplinei şi presiunii legilor sociale. Suntem încă neştiutori, capabili de a face şi câte o faptă grosolană, şi cu toate acestea ne ridicăm mereu, pe scara binelui şi a perfecţiunii. Vieţile trec astfel unele după altele, fiecare aducând bucurii şi dureri, circumstanţe favorabile şi obstacole de tot felul, succese şi nereuşite – toate având scopul de a ne face să ajungem fiinţe care posedă cunoştinţe cât mai multe despre viaţă, cu experienţe felurite şi o inteligenţă vastă. Treptat începem să gândim, să reflectăm, înainte de a porni la o acţiune, nemailăsându-ne târâţi de sentimente nerezonabile, de pasiuni sau de impulsul momentului.

Pentru a profita de observaţiile, suferinţele, piedicile şi seria întreagă de dureri şi bucurii ale vieţii terestre – care ne duc, vrând-nevrând, pe drumul unei evoluţii lungi, lente, penibile – este necesar să ne retragem departe de pământ, în mijlocul unor noi condiţii, cele ale lumii invizibile. După fiecare reîntrupare, pentru a face bilanţul, pentru a cântări faptele, vorbele, percepţiile, sentimentele, bucuriile şi durerile noastre, ne retragem în lumea cerească, fiecare în sfera de care aparţine.

O imagine palidă a acestei retrageri ar fi aceea a negustorului care toată ziua s-a străduit în prăvălia sa, penru bunul mers al afacerilor, şi seara se retrage cu condicile acasă, să facă socoteala zilei respective: cât a vândut, cât a cumpărat, cât are de plătit şi de încasat. În urma analizelor efectuate în sferele superioare ale atmosferei fluidice terestre, ni se dezvoltă facultăţile mentale, creşte simţul nostru moral, spiritualitatea ni se deşteaptă. Deoarece am dobândit în numeroasele noastre vieţi, în lumea civilizată, o sumă de experienţe, suntem pe cale de a deveni gânditori mai profunzi şi ocupăm o situaţie – relativ importantă, pe scara socială. Unii dintre noi sunt mai avansaţi, fiind cunoscuţi de lume ca guvernatori ai civilizaţiei, fie prin splendoarea inteligenţei lor, fie prin frumuseţea caracterului lor moral, ori prin profunzimea viziunii spirituale.

În toată această cale lungă – de mii, de zeci de mii de secole – nu există favoritism; scopul este creşterea şi dezvoltarea conştiinţei. Starea atinsă de unii o vor atinge şi alţii în viitor, dacă vor şti să utilizeze experienţele lor din trecut. Unii sunt înaintaţi şi au mai multă putere, pentru că evoluţia lor a început mai de mult şi au o experienţă mai bogată. Să nu ne mâhnim când vedem că unii dintre colegii noştri sunt în clase superioare, pentru că vom ajunge şi noi acolo; e vorba numai de timp. Înaintea noastră sunt spirite bătrâne, iar în urma noastră vin spiritele tinere, şi acest lanţ merge la infinit. Pe când milioane de entităţi spirituale trec dintr-o clasă în alta, pentru a ajunge scopul final – perfecţiunea divină, alte milioane urmează mereu pe urmele lor.

Astfel, la lumina reîntrupării, putem să ne reprezentăm umanitatea urcând o imensă scară, al cărei capăt inferior se scufundă în începutul obscur al primilor paşi, şi al cărui capăt superior se pierde în gloria Tatălui divin. Nu cunoaştem lungimea acestei scări, dar aceasta n-are nici o importanţă; ceea ce e important este că ne găsim acum pe una din treptele ei …

Cu toate acestea, să nu uităm că experienţele cel mai greu de suportat ne fac să învăţăm cele mai mari lecţii ale vieţii, că suferinţele şi nereuşitele noastre, care ne deprimă, reprezintă o forţă foarte puternică, o lumină vie pentru viitor, pentru viaţa următoare. Atunci vom vedea revenirea pe pământ sub un alt aspect. Dacă ne gândim numai la plăcerile noastre, reîntruparea este o perspectivă tot atât de neplăcută ca şi aceea de a parcurge din nou anii lungi de studiu prin şcoală… Puterea, înţelepciunea şi forţa caracterului sunt rezultatul unei educaţii de secole şi nu urmările unui destin capricios. Cunoaşterea legilor şi principiilor care conduc universul se dezvoltă încet, pe parcursul timpului infinit…Dar pentru a câştiga înţelepciunea, trebuie să culegem din grădina lumii florile durerii şi plăcerii, ale iubirii şi urii, ale acţiunii şi inerţiei, ale succesului şi insuccesului, ale veseliei şi tristeţii, ale păcii şi neliniştii. ..

Când ne naştem, natura nu caută decât un singur lucru: educaţia noastră. Ea nu încearcă să ne distreze, ci caută să ne dezvolte spiritul prin fel şi fel de experienţe. Natura ne oferă din sânul ei învăţăminte valoroase, care ne lărgesc înţelepciunea. În general, suferinţa – considerată de lume o nenorocire – este un excelent răscolitor al spiritului coborât în materie, un excelent antrenament pentru dezvoltarea facultăţilor spirituale.

Numai când suntem doborâţi de încercări amarnice, învăţăm câte ceva. De aceea avem nevoie de multe vieţi, pentru a învăţa să distingem binele de rău. Am putea înţelege această deosebire într-o vreme mai scurtă, dacă ne-am sili să facem acest discernământ, dar ne târâm viaţa în voia întâmplării, şi când încercăm o amărăciune, aruncăm vina pe soarta noastră ticăloasă. Alergăm toată ziua, încoace şi încolo, ca şi copiii după fluturi strălucitori, şi atenţia superficială nu ne permite să ne însuşim lecţiile profunde, prezentate de împrejurările vieţii terestre. Divinitatea a orânduit lucrurile de aşa natură încât să învăţăm perfect, contrar ignoranţei şi inconştienţei noastre. Ea a dispus ca aceeaşi lecţie să se repete în fiecare zi, în fiecare an, în fiecare viaţă, pentru ca înţelesul ei să ne lumineze odată şi odată spiritul.

Aşadar, înţelepciunea este esenţa descoperirilor, cunoştinţelor şi experienţelor, distilate prin filtrul suferinţelor. Dacă am cerceta esenţa materiei noastre şi am studia neîncetat gândurile şi sentimentele noastre secrete, am vedea că cele mai multe din dureri sunt cauzate de egoismul nostru, de dorinţa arzătoare de a poseda lucruri şi fiinţe. Egoismul este tendinţa de a strânge avere, de a face din eul nostru personal centrul universului.

Cunoscând adevărul reîntrupării, nu am mai râvni la bunurile şi însuşirile altora, nu ne-am mai mâhni că alţii au şi noi nu avem. Astfel, ce nu avem azi, în această viaţă, vom realiza în viitor cu muncă, răbdare şi încredere în puterile noastre spirituale, căci Tatăl – binecuvântat fie numele Său – oferă bogăţiile Sale celui ce stăruieşte.

Omul nu are timpul necesar să observe natura, să studieze lumea înconjurătoare, pentru că în copilărie este prea nepriceput, sistemul său cerebral nefiind format pentru a-i înţelege fenomenele. Mai târziu îşi face studiile, cariera, şi este prea absorbit către o singură latură a vieţii.

Urmează familia, copiii şi grijile se adună pe capul său. Către bătrâneţe, este mai liber, însă fizicul e gârbovit, slăbit şi nu mai dispune de vigoarea necesară studiului şi meditaţiei asupra fenomenelor vieţii sub toate aspectele ei. Aşadar, în această durată scurtă a traiului său pe pământ, petrecut aproape numai pentru existenţa animalică, omului îi rămâne puţin timp pentru studiul naturii, pentru studiul fiinţei sale sub aspect moral şi spiritual.

Trăind zi de zi în mijlocul materiei fizice şi a forţelor ce o pun în mişcare, ele îl impulsionează, lucrează asupra lui şi îl fac din ce în ce mai înţelegător. Până în momentul când această calitate nu este pusă în evidenţă, omul este imoral, ignorant, fără spiritualitate şi stăpânit de instincte joase. Dacă suntem răi cu semenii noştri, înseamnă că nu s-a deşteptat în noi încă mila. Dacă suntem egoişti, înseamnă că nu am pus în vibraţie iubirea, renunţarea la ceea ce ne este de prisos, pentru a uşura puţin viaţa celor de o esenţă cu noi, a fratelui nostru, creat de acelaşi Tată ceresc.

Să rămână bine întipărit în mintea noastră: pe această planetă, şi în stadiul actual de evoluţie, suferinţa este singura cale de educaţie, de ridicare a omului pe scara evoluţiei. O greşeală morală, o datorie morală neachitată se va plăti printr-o durere morală, devenind din ce în ce mai luminaţi. Astfel ne dăm seama că orice faptă se plăteşte, orice rău săvârşit altuia se va întoarce împotriva noastră, fie în aceeaşi viaţă, fie în viaţa următoare.
(S> Demetrescu)

Anunțuri

1 comentariu (+add yours?)

  1. Dan
    Mar 20, 2017 @ 20:31:04

    (Johann Kaspar Schmidt, better known as Max Stirner) The Ego and Its Own. O solutie existentiala mult mai buna decat amalgamul iudeo-crestin si budhist.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: