Despre atasament

În ce priveşte ataşamentul, mai există o problemă. Ataşamentul limitează capacitatea de a iubi. Dacă tu te centrezi pe o persoană, alţi oameni nu vor beneficia de iubirea ta. Principiul reciprocităţii, îl mai ştii? „Vreau ca tu să mă iubeşti doar pe mine, tot aşa cum eu te iubesc doar pe tine.” Cât devotament, câtă fidelitate, ce relaţie înălţătoare!
Îţi prezint acelaşi principiu, în altă perspectivă: „Vreau să îţi blochezi iubirea faţă de alte persoane şi să mi-o oferi exclusiv. Aşa voi face şi eu”. Iată în ce constă relaţia: îţi inviţi partenerul să devină o persoană blocată, după chipul şi asemănarea ta.
Ataşamentul blochează curgerea spontană a iubirii şi în alte direcţii, către alţi oameni. Este ca şi cum, mergând la un meci de fotbal, ai urmări un singur jucător din cei 22. Chiar şi atunci când antrenorul l-a scos din teren şi stă pe banca de rezerve, în loc să te uiţi la meci şi să te bucuri de spectacol, te uiţi la favoritul tău cum se scobeşte în nas. Ataşamentul te închide într-o lume care în cele din urmă devine plictisitoare, în ciuda eforturilor tale de a te convinge de contrariu.
În sfârşit, într-o relaţie clădită pe ataşament şi nu pe libertate, iubirea nu poate fi autentică. Nu poţi iubi un om dacă ai nevoie de el. Imediat în spatele iubirii tale stau manipularea, constrângerea subtilă, culpabilizarea – instrumente necesare în lupta cu propria ta teamă de a nu-l pierde pe cel care îţi împlineşte nevoia.
A te ataşa înseamnă a te agăţa de, iar asta arată desluşit faptul că nu ai încredere în realitatea mai largă, cea care te cuprinde pe tine şi îl cuprinde şi pe partenerul tău. Ataşamentul este urmarea firească a identificării cu Eul, iar Eul este o formă de control. A avea încredere în curgerea armonioasă a realităţii, a te oferi necunoscutului cu inima deschisă şi fără teamă, înseamnă a renunţa la control, adică la Eu. Aceasta cred că este iubirea în sensul ei cel mai înalt, o încredere completă şi conştientă în ceea ce te depăşeşte şi în acelaşi timp se naşte din tine, infinitul proces de echilibrare a lumii pe care îl conţii şi care te conţine.
Îmi vei spune că, dacă un obiect de ataşament dispare, poţi oricând căuta altul. Aşa este. Dar ţi se pare că asta rezolvă problema sau o prelungeşte? Astăzi te cramponezi de o femeie, mâine de alta. În copilărie te agăţai de tatăl tău, acum te agăţi de iubitul tău. Atitudinea ta este aceeaşi. Fericirea ta pare a veni tot timpul din altă parte. Până când vei persista în acest tipar? N-ar fi mai frumos să poţi spune: „Mă bucur enorm să fiu cu tine. Eşti liber să pleci când doreşti şi de aceeaşi libertate dispun şi eu”?
Dacă tu alegi să pleci, doar pentru a reveni mai târziu sau definitiv, eu nu sufăr pentru că nu tu mă făceai fericit. Cu tine împărtăşeam fericirea. Eu eram deja fericit şi asta nu avea nici o legătură cu tine. Ce încântarea ar fi să poţi trăi astfel! Să nu mai depinzi emoţional de nimeni, să călătoreşti prin viaţă fără să te agăţi ca scaiul, să nu mai pretinzi nimănui să te facă fericit.
Este ca atunci când, în relaţia cu o altă persoană, parcă ai asculta un cântec fermecător. În relaţia cu altcineva, un alt cântec se trezeşte în inima ta. Şi dacă nu eşti în relaţie cu nimeni, ceva continuă să cânte în tine. Tu eşti un vast repertoriu. Înăuntrul tău există mii de cântece.
Marea problemă este că nu eşti conştient. Tu crezi că eşti gol şi că altcineva creează cântecul în tine. Asta este iluzia. Asta este condiţionarea. Nu ţi-a spus sau nu te-a ajutat nimeni să descoperi ceea ce conţii. Urechile tale sunt astupate. Nu auzi nimic când eşti singur. Ai dopuri.
Ce vrăjitorie uluitoare! Să conţii toate cântecele şi să crezi că eşti gol. Nu este asta ignoranţă? Greşeşte filosofia indiană când afirmă că rădăcina suferinţei este Avidya (ignoranţa)? Nu ignoranţă în sensul că nu ai anumite cunoştinţe, ci în sensul că îţi ignori/ adică nu eşti conştient de natura ta reală. Natura ta reală este încântătoare, este plină de cântece. Dar tu te-ai închis în Eu şi aştepţi un trubadur.
Iată ce criteriu îţi ofer: dacă nu poţi fi fericit atunci când eşti singur, atunci nu vei fi fericit nici cu altcineva. Iar ca să te bucuri de tine, trebuie să te cunoşti. Adică să îţi descoperi Sinele, să intri în contact cu el. Este ceea ce faci în fiecare noapte, doar că nu o faci conştient. În fiecare noapte, tu te retragi din ceea ce îţi imaginezi că este lumea în Sinele tău. Şi nu iei pe nimeni cu tine! Eşti singur!
Oricât de mult ai iubi pe cineva, oricât de mult ai ţine la cineva, îi spui frumos „Noapte bună” şi te culci. Te-ai gândit vreodată la asta? în somnul profund, acolo unde nu mai există impresii senzoriale, imagini, gânduri, tu eşti în fuziune cu Sinele. Însă această fuziune e realizată fără participarea conştiinţei. Ea este absolut necesară supravieţuirii corpului şi minţii. Privat de somn o iei razna!
Sinele alimentează cu energie corpul şi mintea. Acelaşi lucru poate fi făcut şi în stare de veghe. Sinele lucrează şi ziua. De fapt, lucrează nonstop. Bhagavad Gita spune: „întreagă această lume este desfăşurată de mine; în mine stau toate fiinţele şi nu eu stau în ele” (9, 4). Şi mai departe: „Eu sunt la fel pentru toate fiinţele; pentru mine nu-i nimeni pe care să-l plac sau să-l urăsc.” (9, 24).
În somnul profund, orice suferinţă, oricât de crâncenă, încetează. Ce dovadă mai bună cauţi? în somnul profund identificarea cu Eul încetează. Sinele rămâne în propria lui natură şi această natură nu conţine nici un miligram de suferinţă. Este doar fericire.
Într-o formulă surprinzătoare, a-ţi realiza Sinele (scopul tuturor metodologiilor spirituale) înseamnă a simţi când eşti treaz ceea ce simţi în somnul profund. Cum se face asta? Prin înţelegere. Poate vrei să-ţi petreci 15 ani din viaţă stând în Lotus. Poate vrei să bolboroseşti rugăciuni 20 de ani într-o mănăstire. Aceasta face parte din joc. Vei obţine cu siguranţă ceva, inclusiv puteri paranormale, însă nimic din ceea ce e temporar nu merită a fi obţinut.
Intuiţia mea de om care a realizat că nu ştie aproape nimic este asta: baza iluminării spirituale este înţelegerea că nu eşti separat, că nu există alţii decât dacă îţi imaginezi asta, că întreaga existenţă este relaţională, că ceea ce faci este totuna cu ceea ce ţi se face şi că evenimentele curg de la Sine, fără ca ele să i se întâmple cuiva sau să fie produse de cineva.
Maestrul în care crezi nu eşti decât tu într-o altă formă, tu jucându-te de-a învăţatul cu tine însuţi. Cel pe care îl deteşti şi pe care îl eviţi eşti de asemenea tu, în cea mai desăvârşită deghizare posibilă. Din acest spectacol te retragi periodic pentru a te odihni, după care o iei de la capăt, de pildă citind despre fericire într-o carte ce pare a fi scrisă de altcineva.
(A. Nuta)