Iluzia Superioritatii

Aceasta este Cea de-a Noua Iluzie:
SUPERIORITATEA EXISTA
…Voi sunteti multi si nu este destul ceea ce este in jurul vostru.Nu este destula hrana, nu sunt destui bani, nu este destula dragoste, nu este destul Dumnezeu.
Ca sa obtineti toate astea, trebuie sa intrati in competitive. Si, daca intentionati sa intrati in competitive, trebuie sa gasiti o modalitate de a va da seama cine este castigatorul.
Superioritatea – a fost raspunsul pe care l-ati dat.
Castiga cel care este superior – iar Superioritatea se bazeaza pe anumite conditii.
Unii oameni au cautat sa obtina garantii ca vor castiga, asa ca au adaugat, de la sine putere, alte conditii. Aceasta le-a data posibilitatea sa se declare victoriosi, inca de la inceput.
De exemplu, au declarat ca masculii erau superiori femelelor. ,,Dar nu este asta un lucru de la sine inteles?’’, au intrebat unii dintre ganditorii vostri (bineinteles ca cei care puneau intrebarea erau in special mascul!)
Tot asa, albi s-au declarat a fi Superiori.
Apoi, mai tarziu, americanii.
Si, bineinteles, crestinii.
Sau ori fi fost rusii? Si evreii? Sau femeile?
Puteau fi toate astea adevarate? Bineinteles ca puteau.
Totul depindea de cine anume crea sistemul.
Cei care au fost Superiori in vremurile cele mai de demult nu erau masculii…iar masculii au fost de accord cu acest lucru. La urma urmei, oare nu femelele erau cele care dadeau viata? Si nu era, oare, viata lucrul pe care-l doreau cel mai mult cu totii> Asa s-a intamplat ca, in timpul perioadei matriarhatului, femelele au fost considerate superioare.
La fel s-a intamplat si cu rasa alba, care nu a fost prima rasa si, prin urmare, nu a fost superioara.
Adevarul este ca nici astazi nu este superioara.
Si nici masculii nu sunt superiori.
Si nici evreii.
Si nici crestinii.
Si nici musulmanii, budistii, hindusii, nici macar democratii sau republicanii, conservatorii sau comunistii, sau absolut nimeni si in nici un fel.
Iata adevarul – adevarul care va v-a elibera, adevarul care nu puteti permite sa fie rostit, deoarece va elibera pe toata lumea.
Nu exista ceva ce se numeste Superioritate.
Ati inventat-o voi.
Ati definit ceea ce voi credeti ca este superior, pe baza preferintelor, dorintelor si modurilor voastre de a intelege (care sunt, intr-adevar, foarte limitate).
Ati proclamat ca ceva este mai bun, pe baza perspectivelor voastre, a obiectivelor voastre si a programelor voastre ascunse.
Dar unii dintre voi au pretins ca acesta este programul Meu ascuns. Ca Dumnezeu este cel care a desemnat Poporul Ales, sau Dreapta Credinta, sau unicul drum spre mantuire.
Toate acestea ne duc inapoi la Prima Iluzie: Nevoia Exista.
Va imaginati ca, datorita faptului ca Dumnezeu are nevoie de ceva, El are un program ascuns.
Aceasta a fost prima voastra gresala si aceasta v-a dus spre cea care ar putea fi ultima. Adevar va spun Eu voua: Ideea voastra despre Superioritate ar putea fi ultima gresala pe care s-o mai faceti vreodata.
Oamenii cred ca ei sunt superiori naturii si, prin urmare, cauta sa o supuna. Facand acest lucru, ei distrug insusi habitatul care a fost creat pentru a-I proteja si pentru a constitui paradisul lor.
Oamenii cred ca ei sunt superiori unul altuia si, prin urmare, cauta sa se supuna unul pe celalalt. Facand acest lucru, ei distrug insasi familia pe care au creat-o pentru a-I imbratisa si a le da dragoste.

Din cauza credintei voastre in Iluzii, neamului vostru ii este foarte greu sa traiasca experienta Vietii in forma ei actuala.Deoarece nu folositi Iluziile pentru scopul pentru care au fost ele create, voi transformati intr-un adevarat cosmar ceea ce s-a intentionat a fi un vis minunat.
Dar, chiar acum, puteti repara toate acestea. Pur si simplu, vedeti Iluziile ca ceea ce sunt ele cu adevarat – realitati concepute cu un anumit scop – si apoi incetati a le mai trai ca sic and ar fi reale.
In special, incetati de a mai trai cu atat de multa convingere Cea de-a Noua Iluzie. Folositi Iluzia pentru a observa ca Superioritatea nu este reala. Atunci cand Suntem Cu Totii Una, nu poate exista Superioritate.
Un lucru nu poate sa fie superior lui insusi.
Toate lucrurile sunt Un Singur Lucru si nu exista nimic altceva. ,,Suntem Cu Totii Una’’ este mai mult decat o lozinca frumoasa. Este descrierea precisa a naturii Realitatii Supreme. Cand veti intelege acest lucru, veti incepe sa traiti experienta vietii – si sa va comportati unul fata de celalalt – intr-un mod complet nou. Veti vedea cu totul altfel relatia dintre toate lucrurile. Veti privi legatura la un nivel mult mai inalt. Constienta voastra se va extinde, intuitiile voastre vor deveni foarte exacte. Literalmente, veti vedea inauntru.
Aceasta capacitate crescanda de a privi profund in interiorul vietii va permite sa treceti dincolo de iluzie si sa o recunoasteti – ,,sa cunoasteti din nou’’, re-cunoasteti – realitatea voastra. Prin acest proces va amintiti Cine Sunteti Voi cu Adevarat.
Aceasta miscare-de la a nu sti la a sti din nou-e posibil sa se faca foarte incet. Calatoria va fi parcursa cu pasi mici. Insa pasii mici pot aduce progrese mari.
Amintiti-va intotdeauna acest lucru.
Un asemenea pas mic ar fi sa puneti capat lui ,,mai bun’’.
Ideea de Superioritate este cea mai seducatoare idee care i-a venit vreodata neamului omenesc. Ea poate impietri inima, poate face din cald, rece, din da poate face nu, totul intr-o clipa.
O singura fraza rostita din amvoanele, stranele si tribunele voastre de catre liderii vostri la congresele nationale si la conferintele international ar putea schimba totul:
,,Drumul nostru nu este cel mai bun; este doar un drum diferit.’’
Aceasta fraza smerita ar putea incepe sa vindece separarea dintre religiile voastre, sa inchida prapastia dintre partidele voastre politice si sa aplaneze conflictele dintre natiunile voastre.
Cu un singur cuvant le-ati putea pune capat:
,,Namaste’’
Dumnezeul din mine Il cinsteste pe Dumnezeul din tine. (Divinitatea din mine cinsteste Divinitatea din tine)
Ce simplu. Ce frumos. Intr-adevar ce minunat.
Dar ce greu este sa-L vezi pe Dumnezeu in fiecare persoana si in fiecare lucru, cand esti prins in Iluzie. Fiecare om ar trebui sa fie constient de Iluzie – sa fie constient ca totul este o Iluzie.
Dar daca nu este o iluzie, ci este viata asa cum e ea cu adevarat, atunci cum se face ca, exact cand ne inchipuim ca suntem superiori, ne comportam in cele mai inferioare moduri cu putinta? Cum se face ca, exact atunci cand credem ca suntem mai buni, ne comportam mai rau?
Fara discutie ca exista un defect la Cea de-a Noua Iluzie. Acesta ar fi scos la iveala idea ca Superioritatea este falsa, dar oamenii stiau, la un nivel foarte profund, ca nu puteau sa renunte la Iluzie deoarece, atunci, s-ar fi pus capat la ceva foarte important.
Iarasi aveau dreptate. Dar, iarasi au facut o gresala. In loc de a vedea Iluzia ca pe o iluzie si de a o folosi pentru scopul pentru care a fost create, ei s-au gandit ca trebuia sa ii indrepte defectul.
Astfel, prin indreptarea defectului din Cea de-a Noua Iluzie, a luat nastere Cea de-a Zecea Iluzie.Iluzia Ignorantei
(N.D.Walsch)

Despre atasament

În ce priveşte ataşamentul, mai există o problemă. Ataşamentul limitează capacitatea de a iubi. Dacă tu te centrezi pe o persoană, alţi oameni nu vor beneficia de iubirea ta. Principiul reciprocităţii, îl mai ştii? „Vreau ca tu să mă iubeşti doar pe mine, tot aşa cum eu te iubesc doar pe tine.” Cât devotament, câtă fidelitate, ce relaţie înălţătoare!
Îţi prezint acelaşi principiu, în altă perspectivă: „Vreau să îţi blochezi iubirea faţă de alte persoane şi să mi-o oferi exclusiv. Aşa voi face şi eu”. Iată în ce constă relaţia: îţi inviţi partenerul să devină o persoană blocată, după chipul şi asemănarea ta.
Ataşamentul blochează curgerea spontană a iubirii şi în alte direcţii, către alţi oameni. Este ca şi cum, mergând la un meci de fotbal, ai urmări un singur jucător din cei 22. Chiar şi atunci când antrenorul l-a scos din teren şi stă pe banca de rezerve, în loc să te uiţi la meci şi să te bucuri de spectacol, te uiţi la favoritul tău cum se scobeşte în nas. Ataşamentul te închide într-o lume care în cele din urmă devine plictisitoare, în ciuda eforturilor tale de a te convinge de contrariu.
În sfârşit, într-o relaţie clădită pe ataşament şi nu pe libertate, iubirea nu poate fi autentică. Nu poţi iubi un om dacă ai nevoie de el. Imediat în spatele iubirii tale stau manipularea, constrângerea subtilă, culpabilizarea – instrumente necesare în lupta cu propria ta teamă de a nu-l pierde pe cel care îţi împlineşte nevoia.
A te ataşa înseamnă a te agăţa de, iar asta arată desluşit faptul că nu ai încredere în realitatea mai largă, cea care te cuprinde pe tine şi îl cuprinde şi pe partenerul tău. Ataşamentul este urmarea firească a identificării cu Eul, iar Eul este o formă de control. A avea încredere în curgerea armonioasă a realităţii, a te oferi necunoscutului cu inima deschisă şi fără teamă, înseamnă a renunţa la control, adică la Eu. Aceasta cred că este iubirea în sensul ei cel mai înalt, o încredere completă şi conştientă în ceea ce te depăşeşte şi în acelaşi timp se naşte din tine, infinitul proces de echilibrare a lumii pe care îl conţii şi care te conţine.
Îmi vei spune că, dacă un obiect de ataşament dispare, poţi oricând căuta altul. Aşa este. Dar ţi se pare că asta rezolvă problema sau o prelungeşte? Astăzi te cramponezi de o femeie, mâine de alta. În copilărie te agăţai de tatăl tău, acum te agăţi de iubitul tău. Atitudinea ta este aceeaşi. Fericirea ta pare a veni tot timpul din altă parte. Până când vei persista în acest tipar? N-ar fi mai frumos să poţi spune: „Mă bucur enorm să fiu cu tine. Eşti liber să pleci când doreşti şi de aceeaşi libertate dispun şi eu”?
Dacă tu alegi să pleci, doar pentru a reveni mai târziu sau definitiv, eu nu sufăr pentru că nu tu mă făceai fericit. Cu tine împărtăşeam fericirea. Eu eram deja fericit şi asta nu avea nici o legătură cu tine. Ce încântarea ar fi să poţi trăi astfel! Să nu mai depinzi emoţional de nimeni, să călătoreşti prin viaţă fără să te agăţi ca scaiul, să nu mai pretinzi nimănui să te facă fericit.
Este ca atunci când, în relaţia cu o altă persoană, parcă ai asculta un cântec fermecător. În relaţia cu altcineva, un alt cântec se trezeşte în inima ta. Şi dacă nu eşti în relaţie cu nimeni, ceva continuă să cânte în tine. Tu eşti un vast repertoriu. Înăuntrul tău există mii de cântece.
Marea problemă este că nu eşti conştient. Tu crezi că eşti gol şi că altcineva creează cântecul în tine. Asta este iluzia. Asta este condiţionarea. Nu ţi-a spus sau nu te-a ajutat nimeni să descoperi ceea ce conţii. Urechile tale sunt astupate. Nu auzi nimic când eşti singur. Ai dopuri.
Ce vrăjitorie uluitoare! Să conţii toate cântecele şi să crezi că eşti gol. Nu este asta ignoranţă? Greşeşte filosofia indiană când afirmă că rădăcina suferinţei este Avidya (ignoranţa)? Nu ignoranţă în sensul că nu ai anumite cunoştinţe, ci în sensul că îţi ignori/ adică nu eşti conştient de natura ta reală. Natura ta reală este încântătoare, este plină de cântece. Dar tu te-ai închis în Eu şi aştepţi un trubadur.
Iată ce criteriu îţi ofer: dacă nu poţi fi fericit atunci când eşti singur, atunci nu vei fi fericit nici cu altcineva. Iar ca să te bucuri de tine, trebuie să te cunoşti. Adică să îţi descoperi Sinele, să intri în contact cu el. Este ceea ce faci în fiecare noapte, doar că nu o faci conştient. În fiecare noapte, tu te retragi din ceea ce îţi imaginezi că este lumea în Sinele tău. Şi nu iei pe nimeni cu tine! Eşti singur!
Oricât de mult ai iubi pe cineva, oricât de mult ai ţine la cineva, îi spui frumos „Noapte bună” şi te culci. Te-ai gândit vreodată la asta? în somnul profund, acolo unde nu mai există impresii senzoriale, imagini, gânduri, tu eşti în fuziune cu Sinele. Însă această fuziune e realizată fără participarea conştiinţei. Ea este absolut necesară supravieţuirii corpului şi minţii. Privat de somn o iei razna!
Sinele alimentează cu energie corpul şi mintea. Acelaşi lucru poate fi făcut şi în stare de veghe. Sinele lucrează şi ziua. De fapt, lucrează nonstop. Bhagavad Gita spune: „întreagă această lume este desfăşurată de mine; în mine stau toate fiinţele şi nu eu stau în ele” (9, 4). Şi mai departe: „Eu sunt la fel pentru toate fiinţele; pentru mine nu-i nimeni pe care să-l plac sau să-l urăsc.” (9, 24).
În somnul profund, orice suferinţă, oricât de crâncenă, încetează. Ce dovadă mai bună cauţi? în somnul profund identificarea cu Eul încetează. Sinele rămâne în propria lui natură şi această natură nu conţine nici un miligram de suferinţă. Este doar fericire.
Într-o formulă surprinzătoare, a-ţi realiza Sinele (scopul tuturor metodologiilor spirituale) înseamnă a simţi când eşti treaz ceea ce simţi în somnul profund. Cum se face asta? Prin înţelegere. Poate vrei să-ţi petreci 15 ani din viaţă stând în Lotus. Poate vrei să bolboroseşti rugăciuni 20 de ani într-o mănăstire. Aceasta face parte din joc. Vei obţine cu siguranţă ceva, inclusiv puteri paranormale, însă nimic din ceea ce e temporar nu merită a fi obţinut.
Intuiţia mea de om care a realizat că nu ştie aproape nimic este asta: baza iluminării spirituale este înţelegerea că nu eşti separat, că nu există alţii decât dacă îţi imaginezi asta, că întreaga existenţă este relaţională, că ceea ce faci este totuna cu ceea ce ţi se face şi că evenimentele curg de la Sine, fără ca ele să i se întâmple cuiva sau să fie produse de cineva.
Maestrul în care crezi nu eşti decât tu într-o altă formă, tu jucându-te de-a învăţatul cu tine însuţi. Cel pe care îl deteşti şi pe care îl eviţi eşti de asemenea tu, în cea mai desăvârşită deghizare posibilă. Din acest spectacol te retragi periodic pentru a te odihni, după care o iei de la capăt, de pildă citind despre fericire într-o carte ce pare a fi scrisă de altcineva.
(A. Nuta)

Azi ma voi ierta

Azi, mă voi ierta și îmi voi elibera sufletul de regrete.
Mă voi ierta, fiindcă am obosit să mă condamn atât de mult și de aspru pentru tot ceea ce am făcut si pentru tot ceea ce nu am făcut. Am fost cel mai dur judecător al meu, iar uneori am devenit propriul meu călău.
Mă voi ierta pentru lacrimi plânse în zadar și nemeritat.
Mă voi ierta pentru toate vorbele pe care le-am spus în grabă și sub impulsul nervilor și a durerii, dar și pentru tot ceea ce nu am spus atunci când trebuia.
Mă voi ierta pentru toată nefericirea mea și pentru toată nefericirea altora, de care am fost responsabilă.
Mă voi ierta pentru că m-am irosit încercând să fiu cine au vrut alții și uitând să fiu cine îmi doream eu.
Mă voi ierta pentru toate promisiunile pe care nu am reușit să le respect.
Mă voi ierta pentru că mi-am ignorant inima și am ales rațional, că am abandonat drumuri pe care aș fi putut să alerg și am ales drumuri pe care m-am târât.
Mă voi ierta pentru că m-am trezit de multe ori în faţa unor uşi închise, dar m-am încăpățânat să aștept în fața lor, irosindu-mă.
Mă voi ierta pentru că nu am ştiut să preţuiesc anumiți oameni așa cum ar fi meritat şi că am alungat de lângă mine suflete care m-au iubit.
Mă voi ierta pentru toate visele abandonate, pentru toate renunțările, pentru teamă, pentru lașitate, pentru toate neputințele mele.
Mă voi ierta pentru că am fost superficială, pentru că m-am amăgit și m-am mulţumit să trăiesc jumătăţi de măsură…
Mă voi ierta pentru tot ce am fost și nu ar fi trebuit să fiu, pentru tot ce nu am fost, deși aș fi putut să fiu…
(I. Binder)

Oare de ce fac oamenii din tantar armasar?

Pentru ca Eul nu se simte bine, in largul lui, cu tantarul, el vrea armasarul.Oamenii creaza intotdeauna probleme mari din nimic.
Toate problemele sunt imaginare – le creezi pentru ca, fara probleme, te simti gol pe dinauntru.Fara probleme nu ai ce sa faci, nu ai cu ce sa te lupti, nu ai unde sa te duci.
Oamenii se duc de la un guru la altul, de la un maestru la altul, de la un psihanalist la altul, de la o terapie de grup la alta, pentru ca daca nu se duc se simt goi si, dintr-o data, simt ca viata nu are sens.
Creaza probleme ca sa poata sa simta ca viata e o mare lucrare si ca ei trebuie sa munceasca din greu, sa se zbata.
Eul poate sa existe numai atunci cand se zbate, ia aminte – numai atunci cand se lupta.
Si cu cat e mai mare problema, cu cat e mai mare provocarea, cu atat mai mult creste Eul.
Nu iti crea necazuri inutile. Esti un mare creator de probleme – e suficient sa intelegi asta si, dintr-o data, problemele dispar.
Esti construit perfect; te-ai nascut perfect; perfectiunea este natura ta cea mai intima. Trebuie doar sa o traiesti.Hotaraste-te si traieste-o.
Daca nu te-ai saturat inca de joc, poti sa continui, dar nu intreba de ce. Stii. De ce-ul e simplu. Eul nu poate exista in pustietate, ii trebuie ceva cu care sa se lupte.
Eul exista numai in conflict – Eul nu e o entitate, este o tensiune.
Daca intelegi acest lucru, insasi intelegerea face ca armasarii sa redevina tantari, iar apoi dispar si tantarii.Dintr-o data se face pustiu.
Si tine minte: ori de cate ori te surprinzi creand o problema, iesi din ea imediat.”
Asta inseamna iluminare – intelegerea profunda a faptului ca nu exista probleme.Si atunci, fara nici o problema de rezolvat, ce faci?
Incepi imediat sa TRAIESTI.
Incepe sa traiesti din acest moment si vei vedea ca pe masura ce traiesti mai mult, problemele se imputineaze.Pentru ca acum pustiul din tine infloreste si traieste.
Cand nu traiesti, aceeasi energie devine stearpa. Aceeasi energie care ar fi devenit o floare, este blocata. Si, nelasata sa infloreasca, devine un spin in inima. Este aceeasi energie.
Daca oamenii ar dansa putin mai mult, ar canta putin mai mult, ar fi putin mai nebuni, energia lor ar curge mai mult si, incetul cu incetul, problemele lor ar disparea.De aceea insist atat de mult asupra dansului.
Danseaza pana la orgasm; lasa intreaga ta energie sa devina dans si atunci, dintr-o data, vei vedea ca nu mai ai cap – energia blocata in cap se misca in toate directiile, creand modele, imagini, miscari frumoase.
Iar cand dansezi, vine o clipa cand corpul tau nu mai e un lucru rigid, devine flexibil, curgator.
Cand dansezi, vine o clipa cand granita fiintei tale nu mai este atat de clara; te topesti si te contopesti cu Cosmosul.
Traieste, danseaza, mananca, dormi, fa lucrurile cat mai total cu putinta.

OSHO

Cele sapte daruri ale zilei de nastere

Despre evolutia noastra spirituala

La începutul evoluţiei noastre omeneşti, eram sălbatici, deoarece puterile noastre morale şi intelectuale abia erau trezite. După ce am parcurs mai multe vieţi în aceste condiţii primitive, ne-am ridicat puţin mai sus, ne-am dezvoltat încet facultăţile mentale şi moralitatea, şi ne-am născut într-o civilizaţie ceva mai avansată. În aceste întrupări diferite am suferit mult, pentru că am fost perverşi, pasionaţi şi câteodată criminali. Dar pe măsura trecerii secolelor, după ce am semănat destul rău, vocea conştiinţei noastre a început să se facă auzită din adâncul tainic al fiinţei noastre, evitând astfel să mai facem acţiuni rele. Din acest moment, ne-am născut într-o ţară civilizată.

Pe măsura înmulţirii întrupărilor, ne ridicăm facultăţile intelectuale şi moralitatea, graţie disciplinei şi presiunii legilor sociale. Suntem încă neştiutori, capabili de a face şi câte o faptă grosolană, şi cu toate acestea ne ridicăm mereu, pe scara binelui şi a perfecţiunii. Vieţile trec astfel unele după altele, fiecare aducând bucurii şi dureri, circumstanţe favorabile şi obstacole de tot felul, succese şi nereuşite – toate având scopul de a ne face să ajungem fiinţe care posedă cunoştinţe cât mai multe despre viaţă, cu experienţe felurite şi o inteligenţă vastă. Treptat începem să gândim, să reflectăm, înainte de a porni la o acţiune, nemailăsându-ne târâţi de sentimente nerezonabile, de pasiuni sau de impulsul momentului.

Pentru a profita de observaţiile, suferinţele, piedicile şi seria întreagă de dureri şi bucurii ale vieţii terestre – care ne duc, vrând-nevrând, pe drumul unei evoluţii lungi, lente, penibile – este necesar să ne retragem departe de pământ, în mijlocul unor noi condiţii, cele ale lumii invizibile. După fiecare reîntrupare, pentru a face bilanţul, pentru a cântări faptele, vorbele, percepţiile, sentimentele, bucuriile şi durerile noastre, ne retragem în lumea cerească, fiecare în sfera de care aparţine.

O imagine palidă a acestei retrageri ar fi aceea a negustorului care toată ziua s-a străduit în prăvălia sa, penru bunul mers al afacerilor, şi seara se retrage cu condicile acasă, să facă socoteala zilei respective: cât a vândut, cât a cumpărat, cât are de plătit şi de încasat. În urma analizelor efectuate în sferele superioare ale atmosferei fluidice terestre, ni se dezvoltă facultăţile mentale, creşte simţul nostru moral, spiritualitatea ni se deşteaptă. Deoarece am dobândit în numeroasele noastre vieţi, în lumea civilizată, o sumă de experienţe, suntem pe cale de a deveni gânditori mai profunzi şi ocupăm o situaţie – relativ importantă, pe scara socială. Unii dintre noi sunt mai avansaţi, fiind cunoscuţi de lume ca guvernatori ai civilizaţiei, fie prin splendoarea inteligenţei lor, fie prin frumuseţea caracterului lor moral, ori prin profunzimea viziunii spirituale.

În toată această cale lungă – de mii, de zeci de mii de secole – nu există favoritism; scopul este creşterea şi dezvoltarea conştiinţei. Starea atinsă de unii o vor atinge şi alţii în viitor, dacă vor şti să utilizeze experienţele lor din trecut. Unii sunt înaintaţi şi au mai multă putere, pentru că evoluţia lor a început mai de mult şi au o experienţă mai bogată. Să nu ne mâhnim când vedem că unii dintre colegii noştri sunt în clase superioare, pentru că vom ajunge şi noi acolo; e vorba numai de timp. Înaintea noastră sunt spirite bătrâne, iar în urma noastră vin spiritele tinere, şi acest lanţ merge la infinit. Pe când milioane de entităţi spirituale trec dintr-o clasă în alta, pentru a ajunge scopul final – perfecţiunea divină, alte milioane urmează mereu pe urmele lor.

Astfel, la lumina reîntrupării, putem să ne reprezentăm umanitatea urcând o imensă scară, al cărei capăt inferior se scufundă în începutul obscur al primilor paşi, şi al cărui capăt superior se pierde în gloria Tatălui divin. Nu cunoaştem lungimea acestei scări, dar aceasta n-are nici o importanţă; ceea ce e important este că ne găsim acum pe una din treptele ei …

Cu toate acestea, să nu uităm că experienţele cel mai greu de suportat ne fac să învăţăm cele mai mari lecţii ale vieţii, că suferinţele şi nereuşitele noastre, care ne deprimă, reprezintă o forţă foarte puternică, o lumină vie pentru viitor, pentru viaţa următoare. Atunci vom vedea revenirea pe pământ sub un alt aspect. Dacă ne gândim numai la plăcerile noastre, reîntruparea este o perspectivă tot atât de neplăcută ca şi aceea de a parcurge din nou anii lungi de studiu prin şcoală… Puterea, înţelepciunea şi forţa caracterului sunt rezultatul unei educaţii de secole şi nu urmările unui destin capricios. Cunoaşterea legilor şi principiilor care conduc universul se dezvoltă încet, pe parcursul timpului infinit…Dar pentru a câştiga înţelepciunea, trebuie să culegem din grădina lumii florile durerii şi plăcerii, ale iubirii şi urii, ale acţiunii şi inerţiei, ale succesului şi insuccesului, ale veseliei şi tristeţii, ale păcii şi neliniştii. ..

Când ne naştem, natura nu caută decât un singur lucru: educaţia noastră. Ea nu încearcă să ne distreze, ci caută să ne dezvolte spiritul prin fel şi fel de experienţe. Natura ne oferă din sânul ei învăţăminte valoroase, care ne lărgesc înţelepciunea. În general, suferinţa – considerată de lume o nenorocire – este un excelent răscolitor al spiritului coborât în materie, un excelent antrenament pentru dezvoltarea facultăţilor spirituale.

Numai când suntem doborâţi de încercări amarnice, învăţăm câte ceva. De aceea avem nevoie de multe vieţi, pentru a învăţa să distingem binele de rău. Am putea înţelege această deosebire într-o vreme mai scurtă, dacă ne-am sili să facem acest discernământ, dar ne târâm viaţa în voia întâmplării, şi când încercăm o amărăciune, aruncăm vina pe soarta noastră ticăloasă. Alergăm toată ziua, încoace şi încolo, ca şi copiii după fluturi strălucitori, şi atenţia superficială nu ne permite să ne însuşim lecţiile profunde, prezentate de împrejurările vieţii terestre. Divinitatea a orânduit lucrurile de aşa natură încât să învăţăm perfect, contrar ignoranţei şi inconştienţei noastre. Ea a dispus ca aceeaşi lecţie să se repete în fiecare zi, în fiecare an, în fiecare viaţă, pentru ca înţelesul ei să ne lumineze odată şi odată spiritul.

Aşadar, înţelepciunea este esenţa descoperirilor, cunoştinţelor şi experienţelor, distilate prin filtrul suferinţelor. Dacă am cerceta esenţa materiei noastre şi am studia neîncetat gândurile şi sentimentele noastre secrete, am vedea că cele mai multe din dureri sunt cauzate de egoismul nostru, de dorinţa arzătoare de a poseda lucruri şi fiinţe. Egoismul este tendinţa de a strânge avere, de a face din eul nostru personal centrul universului.

Cunoscând adevărul reîntrupării, nu am mai râvni la bunurile şi însuşirile altora, nu ne-am mai mâhni că alţii au şi noi nu avem. Astfel, ce nu avem azi, în această viaţă, vom realiza în viitor cu muncă, răbdare şi încredere în puterile noastre spirituale, căci Tatăl – binecuvântat fie numele Său – oferă bogăţiile Sale celui ce stăruieşte.

Omul nu are timpul necesar să observe natura, să studieze lumea înconjurătoare, pentru că în copilărie este prea nepriceput, sistemul său cerebral nefiind format pentru a-i înţelege fenomenele. Mai târziu îşi face studiile, cariera, şi este prea absorbit către o singură latură a vieţii.

Urmează familia, copiii şi grijile se adună pe capul său. Către bătrâneţe, este mai liber, însă fizicul e gârbovit, slăbit şi nu mai dispune de vigoarea necesară studiului şi meditaţiei asupra fenomenelor vieţii sub toate aspectele ei. Aşadar, în această durată scurtă a traiului său pe pământ, petrecut aproape numai pentru existenţa animalică, omului îi rămâne puţin timp pentru studiul naturii, pentru studiul fiinţei sale sub aspect moral şi spiritual.

Trăind zi de zi în mijlocul materiei fizice şi a forţelor ce o pun în mişcare, ele îl impulsionează, lucrează asupra lui şi îl fac din ce în ce mai înţelegător. Până în momentul când această calitate nu este pusă în evidenţă, omul este imoral, ignorant, fără spiritualitate şi stăpânit de instincte joase. Dacă suntem răi cu semenii noştri, înseamnă că nu s-a deşteptat în noi încă mila. Dacă suntem egoişti, înseamnă că nu am pus în vibraţie iubirea, renunţarea la ceea ce ne este de prisos, pentru a uşura puţin viaţa celor de o esenţă cu noi, a fratelui nostru, creat de acelaşi Tată ceresc.

Să rămână bine întipărit în mintea noastră: pe această planetă, şi în stadiul actual de evoluţie, suferinţa este singura cale de educaţie, de ridicare a omului pe scara evoluţiei. O greşeală morală, o datorie morală neachitată se va plăti printr-o durere morală, devenind din ce în ce mai luminaţi. Astfel ne dăm seama că orice faptă se plăteşte, orice rău săvârşit altuia se va întoarce împotriva noastră, fie în aceeaşi viaţă, fie în viaţa următoare.
(S> Demetrescu)

Cunoaste-te pe tine insuti

In constiinta sa omul este separat de el insusi. Trebuie deci sa regaseasca acea parte pe care nu o cunoaste si sa se uneasca cu ea. Aceasta idee e continuta si de formula: “Cunoaste-te pe tine insuti” care era inscrisa pe frontispiciul oracolului din Dephi. Dar foarte putini au inteles sensul acestei inscriptii. Am citit intr-o zi un comentariu facut de un profesor universitar de la Sorbona, si am ramas siderat: chiar si cei mai eruditi nu inteleg nimic si explica aceasta fraza ca si copiii, fara pic de adevar, fara profunzime.

A te cunoaste, nu inseamna a-ti cunoaste caracterul cu calitatile si defectele sale sau a cunoaste limitele conditiei umane. Daca nu ar fi decat aceasta, chiar si copiii ar fi capabili de a se cunoaste. In “Cunoaste-te pe tine insuti” ce este acest “însuti”? Bratele? Picioarele? Creierul? Nu. Sentimentele? Gandurile? Nu. Acest insuti e o parte de Dumnezeu, o scanteie, un spirit nemuritor, ceva ce nu se poate defini, foarte indepartat, foarte sus… Si acolo trebuie omul sa se afle pentru a se cunoaste, in aceasta entitate imortala, omniscienta, care e atotputernica: Eu-l sau superior, care e o bucata de Dumnezeu… si trebuie sa constientizeze ca depinde de El, ca face parte din El, ca nu exista ca existenta nici ca activitate separata de El. In acel moment omul va descoperi ca tot ceea ce gandea, tot ceea ce simtea era o iluzie, un lucru ireal, iar realitatea era acest Eu, acest Sine interior care este Dumnezeu Insusi, si ca, daca ar face eforturi pentru a se lega de El, pentru a simti ca face parte din El, de a fi unul impreuna cu El, constiinta sa s-ar topi in Etern, iar el si-ar extrage forta, lumina, iubirea din Etern; el nu s-ar mai simti ca ceva separat, mic, suferind, ci s-ar simti ca si Dumnezeu Insusi!

V-am mai explicat: cat timp omul se va identifica cu corpul sau fizic, el va ramane vulnerabil, slab, muritor ca si corpul fizic, si va fi atins de orice i se intampla corpului sau. Dar daca el inceteaza sa se identifice cu corpul sau fizic si cu impulsurile sale instinctive pentru a se identifica cu centrul universului, cu sursa vietii, cu Creatorul, el se va indeparta din ce in ce mai mult de slabiciune, de batranete, de boala si de moarte, el se va apropia de Cel ce este nemuritor, omniscient, omniprezent. Din acest motiv insista Initiatii asupra acestui “însuti”. Pentru ca atat timp cat omul se va multumi de a cunoaste orice altceva in afara lui, el nu va atinge niciodata lucrurile la care aspira: libertate, pace, fericire. A se cunoaste inseamna a se topi in imensitatea lui Dumnezeu.

Deci, intelegeti-ma bine, cand Initiatii antici Greci spuneau: “Cunoaste-te pe tine insuti”, ei nu preconizau de a se cunoaste in toate slabiciunile si in toate limitarile, pentru ca slabiciunile, limitarile, viciile nu sunt “tu insuti”. Iata ceea ce trebuie inteles.

Evident, aceasta fuziune cu Dumnezeu nu se poate face asa de rapid. Chiar in toata existenta lor, unii nu reusesc sa aiba aceasta constiinta superioara gratie careia sa simta ca sunt una cu Eternul. Din timp in timp ei au o strafulgerare, o iluminare, dar a doua zi se simt iar separati, slabi, nenorociti. Cel care a realizat aceasta fuziune cu Eu-l sau superior se gaseste in pace siin lumina, se simte nemuritor. El a ajuns la un grad de constiinta atat de elevat, atat de vast, incat considera toate creaturile ca si cum ar face parte din el insusi, iar el nu mai are inamici, nu mai poate face rau la nimeni, el iubeste toate fiintele pentru ca simte ca el insusi traieste in toate creaturile. El se supune unei morale superioare. Iata un nou sens al formulei: : “Cunoaste-te pe tine insuti”.

Pentru a ajunge la aceasta stare de constiinta, o intreaga asceza e necesara. In India se numeste Jnani Yoga. Pentru a ajunge la constiinta identificarii cu Dumnezeu, yoghinii hindusi se servesc de formula “Eu, sunt El”. Meditand mult la aceasta fraza, yoghinul constientizeaza ca eu-l sau nu exista, ca eu-l nu este altceva decat “El”, Domnul… El e unic, atotputernic, singura realitate.

Sa aprofundam acum semnificatia cuvantului “a se cunoaste”. Cititi in Biblie ca Adam a cunoscut-o pe Eva si s-a nascut Cain… el nu o cunostea inainte? Abraham a cunoscut-o pe Sarah si s-a nascut Isaac… Cunoasterea subîntelege un contact. E o apropiere a doi poli care vor sa se topeasca sau, daca vreti, sa se guste unul pe altul. Da, ce fac copiii cand sunt mici? Ei iau tot ce le cade in mana si duc la gura. Astfel invata ei sa cunoasca lucrurile. Pentru copil, organul cunoasterii nu este creierul, ci gura: el vrea sa guste totul. Iar pentru a cunoaste un miros, un sunet, o imagine sau un gand, ce faceti? Le lasati sa patrunda in nasul vostru, sau in urechile voastre sau in ochii vostri sau in capul vostru. Deci, cunoasterea nu e nimic altceva decat a lasa sa penetreze intr-un organ al corpului nostru obiectul pe care vrem sa-l cunoastem. Si pentru nasterea copiilor, e aceeasi lege. Cunoasterea se realizeaza prin penetrare: ceva ne penetreaza pentru a fuziona cu noi.

In aceasta fuziune cu un obiect sau cu o fiinta, noi vibram in armonie, la aceeasi lungime de unda cu el. Sa presupunem ca avem doua diapazoane cu bratele de aceeasi lungime… Cand faceti sa vibreze pe unul, celalalt va raspunde pentru ca vibreaza pe aceeasi lungime de unda. Deci, pentru a ne cunoaste, pentru a cunoaste acea fiinta divina care e inlauntrul nostru trebuie sa ajungem sa vibram pe aceeasi lungime de unda cu ea. Numai aceasta e conditia de a o cunoaste.

Sa reluam acum simbolul sarpelui care isi inghite coada. El isi inghite coada, adica uneste cei doi poli masculin si feminin pentru ca vrea sa se cunoasca… Dar sa presupunem ca sarpele e foarte lung: cinci sute, o mie, doua mii de metri…intr-o zi, plimbandu-se, el gaseste o coada jos, se intreaba ce este si o musca… Si iata ca descopera ca e propria sa coada! Ca si puii de pisica: ei se joaca cu coada lor si cand o musca scot sunete ascutite, au inteles ca e a lor! Omul e o fiinta a carui realitate depaseste cu mult aparenta sa fizica: ceea ce se plimba aici pe pamant, e coada sa… iar capul, unde e capul sau?… Cat timp cei doi poli – capul si coada – vor fi separati in el, el se va multumi sa se tarasca.

Coada trebuie sa gaseasca capul si sa se uneasca cu el; coada, eu-l inferior, trebuie sa se uneasca cu capul, Eu-l superior, care e in inalt, in cer. In acel moment contactul e realizat, si se face o circulatie de energii armonioase, constante. In om, acest sarpe se gaseste in coloana vertebrala, e sarpele Kundalini, care odata trezit se ridicain lungul coloanei vertebrale. Cand cei doi poli suntin fine reuniti, adica cand Kundalini, de jos, se uneste cu spiritul universal, Shiva, omul se cunoaste, e in plenitudine.

“Cunoaste-te pe tine insuti”. “Tine insuti”, nu e coada care misca aici in planul fizic, ci e capul, spiritul care este in inalt. Adevarata casatorie este adevarata cunoastere. Dar omul nu a realizatinca aceasta casatorie in el insusi; el o realizeaza numai in afara lui: peste tot el face bransamente, legaturi, plaseaza circuite in uzine, in administratie, in politica, in economie, peste tot, cu exceptia forului sau interior. Acolo, nu mai stie sa branseze nimic, de aceea se simte incomplet.

Cea mai mare realizare la care fiinta umana poate sa aspire este de a uni eu-l inferior cu Eu-l superior, coada cu capul. Evident, coada poseda cateva calitati, ea are cel putin forta de a se misca. Dar capul poseda multe altele in plus: ochii, urechile, gura, creierul. Deci, daca vom putea sa ne unim cu Eu-l nostru superior care are facultati atat de dezvoltate, vom cunoaste tot ceea ce el cunoaste, vom vedea tot ceea ce el vede si vom auzi tot ceea ce el aude, si vom fi perfecti. Dar atat timp cat suntem separati, cat timp suntem doar o coada care se misca, suntem privati de aceste bogatii.

Trebuie sa unim coada cu capul… Trebuie sa “alaturam cele doua capete”. De secole, Initiatii au lansat aceasta formula in lume, dar oamenii i-au pierdut sensul; ei o folosesc numai pentru partea materiala, si, la sfarsitul lunii, cand banii incep sa lipseasca, ei spun: “Nu reusesc sa alatur cele doua capete”. In realitate aceste doua capete sunt coada si capul sarpelui. A alatura cele doua capete inseamna a ajunge sa dezvoltam succesiv toate ceakrele, de la ceakra Mulhadhara de jos pana la ceakra Sahasrara de sus, pentru a face unitatea. Cat timp nu vom reusi sa alaturam cele doua capete, vom fi in mizerie si in privatiuni. Ei da, e adevarat si in planul spiritual ca si in planul fizic.

Toate puterile creatiei se gasesc in casatorie. Ati vazut vreun barbat sau o femeie care au adus singuri un copil pe lume? Nu, pentru aceasta trebuie sa fie doi. De aceea toti care nu se casatoresc cu Cerul nu vor putea niciodata deveni creatori, ei vor ramane celibatari. Trebuie sa ne casatorim, dar cu Cerul pentru a avea multi copii. Se spunein Geneza: “Cresteti si va inmultiti!” Dar oamenii nu au inteles aceasta prescriptie decat in plan fizic. Fiecare comandament are cel putin trei interpretari, dar oamenii se multumesc sa inteleaga lucrurile in plan fizic, si aici este greseala: de a nu vrea sa mearga mai departe. Trebuie sa crestem si sa ne multiplicam, da, dar in lumea gandurilor si sentimentelor, pentru a popula zi si noapte pamantul cu mici creaturi luminoase si innaripate care vor merge sa influenteze lumea intreaga pentru realizarea imparatiei lui Dumnezeu…
Trebuie sa ne gandim la casatorie, dar in inalt. Iata noua intelegere, noua filozofie.

(O.M.Aivanhov)

Indian Background Flute Music: Instrumental Meditation Music | Yoga Music | Spa Music for Relaxation

Sansara si Nirvana

Ajungand la fluviu, il ruga pe batran sa-l treaca dincolo si, odata ajunsi pe celalalt mal, coborara din barca, iar el ii spuse batranului:
– Mult bine ne faci tu noua, calugarilor si pelerinilor, pe multi dintre noi i-ai trecut fluviul. Nu cumva esti si tu, luntrasule, in cautarea caii celei drepte?
Siddhartha grai, iar ochii sai batrani zambeau.
– Se cheama ca tot o mai cauti, o, preacinstitule, cu toate ca ai ajuns la varsta asta inaintata si cu toate ca porti vesmantul calugarilor lui Gautama.
– Asa este, sunt batran, grai Govinda, dar tot n-am incetat sa caut. Nu voi inceta niciodata sa caut, se pare ca aceasta imi este menirea. Dar, dupa cate mi se pare, si tu ai cautat. Nu vrei sa-mi spui si mie macar un cuvant, preacucernice?
Siddhartha grai:
– Ce-as putea sa-ti spun eu tie, preacinstitule? Poate doar ca tu cauti prea mult? Ca din cauza cautarii nu ajungi sa gasesti nimic?
– Cum asa? intreba Govinda.
– Cand cineva cauta, zise Siddhartha, se intampla foarte lesne ca ochiul sau sa nu mai vada decat lucrul pe care il cauta, sa nu mai fie in stare sa gaseasca nimic sis a nu se mai poata lasa patruns de nimic, tocmai pentru ca nu se mai gandeste decat la ceea ce cauta, pentru ca are un tel, pentru ca e fascinate de telul acesta. A cauta inseamna sa ai un tel. A gasi inseamna sa fii liber, sa ramai deschis, sa nu ai niciun tel. Tu, preacinstitule, se pare ca esti, intr-adevar, un cautator caci, urmarindu-ti telul, nu vezi unele lucruri care se afla chiar sub nasul tau….

In dimineata urmatoare, la vremea cand trebuia sa-si continue calatorie, Govinda grai, cu oarecare sovaiala, urmatoarele:
– Inainte de a-mi vedea mai departe de drum, ingaduie-mi, Siddhartha, inca o intrebare. Ai cumva invatatura? Ai credinta sau o certitudine pe care o urmezi, care te ajuta sa traiesti si sa savarsesti numai lucruri drepte?
Siddhartha grai:
– Tu stii, dragul meu, ca eu inca de pe cand eram tanar, de pe vremea cand traiam amandoi printre penitenti, in padure, ajunsesem sa nu mai am incredere nici in invataturi, nici in invatator si le intorsesem spatele. Si asa am ramas. Totusi, de atunci incoace, am avut multi invatatori. O curtezana frumoasa mi-a fost multa vreme invatatoare, un negustor bogat mi-a fost si el invatator, la fel si niste jucatori cu zarurile. Odata, invatator mi-a fost unul dintre adeptii ratacitori ai lui Buddha, care a vegheat langa mine in timp ce, in pelerinajul meu, adormisem in padure. Si de la el am avut ce invata, si lui ii sunt recunoscator. Dar cel mai mult am avut de invatat de la acest fluviu si de la predecesorul meu, luntrasul Vasudeva. Era un om foarte simplu acest Vasudeva, nu era un ganditor, dar stia ceea ce este necesar, tot atat de bine ca Gautama, era un om desavarsit, un sfant.
Govinda zise:
– Daca nu ma insel, tot iti mai place sa glumesti putin, o, Siddhartha. Te cred si stiu ca nu ai urmat niciun invatator. Dar nu ai gasit tu insuti, daca nu o invatatura, cel putin anumite ganduri, anumite iluminari care sa fie ale tale si care sa te ajute sa traiesti? Mi-ai bucura inima foarte mult daca ai vrea sa-mi spui si mie cate ceva despre toate acestea.
Siddhartha grai:
– Am avut dintotdeauna gandurile mele,da, am avut si iluminari. Uneori, pret de un ceas sau de o zi, am simtit in mine certitudinea cunoasterii la fel cum simti viata in propria inima. Am avut unele ganduri, dar mi-ar fi greu sa ti le impartasesc. Iata, draga Govinda, iata unul dintre gandurile pe care le-am aflat: intelepciunea nu poate fi impartasita. Intelepciunea pe care un intelept incearca sa o impartaseasca altora are intotdeauna un iz de nebunie.
– Nu cumva glumesti? Intreba Govinda.
– Nu glumesc. Iti spun doar ceea ce am aflat eu. Cunostintele pot fi impartasite altora, insa intelepciunea, nu. Ea poate fi descoperita, poate fi traita, te poti lasa purtat de ea, poti sa savarsesti minuni cu ajutorul ei, dar nu poti sa o spui, nici sa o propovaduiesti. Iata ce am banuit uneori inca din anii tineretii si acest lucru m-a facut sa ma despart de invatatori sis a plec mai departe. Eu, Govinda, am dat de un gand pe care il vei considera iarasi fie o gluma, fie o nebunie, dar care reprezinta gandul meu cel mai bun.El suna astfel: contrariul oricarui adevar este la fel de adevarat! Si anume: un adevar poate fi exprimat si imbracat in cuvinte numai atunci cand este unul ingust. Ingust este tot ceea ce poate fi gandit cu gandul sau exprimat in cuvinte, totul ingust, totul pe jumatate, totul ducand lipsa de intreg, de rotunjime, de unitate. Cand preaevlaviosul Gautama vorbea in predicile sale despre lume, el era nevoit sa o imparta in Sansara si Nirvana, in amagire si adevar, in suferinta si mantuire. Altfel nici nu se poate, nu exista nicio alta cale pentru cel care vrea sa propavaduiasca o invatatura. Pe cand lumea, tot ceea ce exista in jurul nostrum si in noi insine nu este niciodata ceva ingust. Un om sau o fapta nu este niciodata in intregime Sansara sau in intregime Nirvana, omul nu este niciodata in intregime sfant sau in intregime pacatos. Si pentru ca noi suntem supusi amagirii, ni se pare ca timpul ar fi ceva real. Timpul nu este real, Govinda, de mii de ori mi-am dat seama de acest lucru. Si daca timpul nu e ceva real, inseamna ca si distanta ce pare a exista intre lume si vesnicie, intre suferinta si beatitudine, intre rau si bine nu este decat o amagire.
– Cum asa? Intreba Govinda cuprins de teama.
– Asculta-ma cu atentie, dragul meu, asculta-ma cu atentie! Pacatosul acesta care sunt eu sau esti tu este un pacatos care, odata si odata, va fi din nou Brahma, va ajunge odata si odata in Nirvana si se va transforma intr-un Buddha – si acum fii atent: acest ,,odata si odata’’ nu este decat o amagire, nu este decat o pilda! Pacatosul nu se afla pe calea lui Buddha, el nu este supus evolutiei, cu toate ca gandirea noastra nu stie cum sa-si reprezinte lucrurile acestea in alt chip. Nu, ci acum, astazi, in orice pacatos salasluieste deja viitorul Buddha, tot viitorul sau este deja prezent, iar tu trebuie sa intrezaresti cu evlavie in el, in tine, in fiecare dintre noi un virtual Buddha, ascuns, aflat in devenire. Lumea, prietene Govinda, nu este imperfect sau pornita pe drumul lent al desavarsirii: nu, ea este desavarsita in orice moment, orice pacat poarta in sine germenele iertarii, toti copilasii ii poarta deja in ei pe batrani, toti sugarii poarta in ei moartea, toti muritorii poarta in ei viata vesnica. Niciun om nu are posibilitatea de a vedea cat a parcurs deja un alt om din drumul sau, intr-un hot si intr-un jucator de zaruri sta gata sa iasa la iveala un Buddha, intr-un brahman sta gata sa se iveasca un hot. Prin meditatie profunda avem posibilitatea de a anula timpul, de a vedea toata viata trecuta, prezenta si viitoare in simultaneitatea ei, iar in acest caz toate sunt bune si la locul lor, totul este desavarsit, totul este Brahman. De aceea mie mi se pare ca toate cate exista pe lume sunt bune si la locul lor, toate mi se par asa, atat moartea, cat si viata, atat pacatul, cat si dumnezeirea, atat inteligenta, cat si nebunia, toate trebuie sa fie astfel, toate nu au nevoie decat de incuviintarea mea, decat de bunavointa mea, de acordul meu plin de dragoste, iar pentru mine e bine asa, in felul acesta toate imi sunt de folos si nu-mi dauneaza niciodata. Pe pielea mea si in sufletul meu mi-a fost dat sa aflu ca am avut o mare nevoie de pacat, am avut o mare nevoie de placeri, de alergatura dupa averi, de desertaciune si am avut nevoie de disperarea cea mai rusinoasa pentru a renunta la impotrivire, pentru a invata cum sa iubesc lumea, cum sa nu o mai compar cu niciun fel de lume dorita si imaginata de mine, cu niciun fel de desavarsire inchipuita de mine, ci sa o las asa cum este ea sis a o iubesc si sa ma bucur ca-i apartin. Iata, o, Govinda cateva dintre gandurile care mi-au trecut prin minte.
Siddhartha se apleca, ridica o piatra de pe jos si o cantari in palma.
– Iata, zise el jucandu-se cu ea, aceasta este o piatra si poate ca, dupa o anumita perioada de timp, ea va fi pamant, din pamant se va transforma intr-o planta sau intr-un animal sau intr-un om. Odinioara iata ce as fi zis: ,,Piatra asta nu este decat o piatra, n-are nici o valoare si apartine lumii Maya; cum insa prin ciclul metamorfozelor ea poate de asemenea sa devina om si spirit, ii recunosc si ei insemnatatea.’’ Probabil ca asa as fi gandit odinioara. Astazi insa gandesc astfel: piatra aceasta este o piatra, ea este si animal, este si Dumnezeu, este si Buddha, iar eu o admir si o iubesc nu pentru ca, odata si odata, ar putea sa devina fie una, fie alta, ci pentru ca ea este de multa vreme si intotdeauna totul – si tocmai pentru ca este o piatra, ca imi pare acum, astazi, ca o piatra, tocmai pentru asta o iubesc, vad valoare si sens in fiecare fibra si scobitura a ei, in galbenul, in griul, in duritatea ei, in sunetul pe care il produce atunci cand o lovesc, in uscaciunea sau umiditatea suprafetei sale. Exista pietre care iti lasa impresia, cand le pipai, ca sunt ulei sau sapun, altele ca sunt Frunze, altele ca sunt nisip, asa incat fiecare are felul ei de a fi, inchinandu-se in felul ei propriu la Om, fiecare dintre ele este Brahman, dar in acelasi timp si in aceeasi masura fiecare este o piatra, uleioasa sau ca sapunul, si tocmai acest lucru imi place si mi se pare minunat si demn de a fi adorat…Dar nu ma ruga sa-ti spun mai multe despre aceste lucruri. Cuvintele nu sunt de ajutor intelesului tainic, de fiecare data totul devine putin altfel cand il rostesti, putin fals, putin nebunesc- da, si asta e foarte bine si imi place foarte mult, eu incuviintez si asta, faptul ca pentru un om este un lucru de pret si un dar al intelepciunii ceea ce altuia i se infatiseaza ca o nebunie.
Govinda il asculta in tacere.
– De ce mi-ai spus tu toate aceste lucruri despre piatra? il intreba el sovaind, dupa ce facuse o pauza.
– N-am facut-o anume. Sau poate ca am vrut sa-ti dau de inteles ca eu iubesc piatra aceasta si fluviul acesta si toate lucrurile pe care le vedem si de la care putem invata cate ceva. Pot sa iubesc o piatra, Govinda, dar si un copac sau o bucata de coaja. Toate acestea sunt lucruri, iar lucrurile pot fi indragite. Cuvintele insa, nu le pot iubi. De aceea invataturile nu inseamna nimic pentru mine, ele nu au duritate, nu au moliciune, nu au culori, nu au margini, nu au miros, nu au gust, nu au nimic altceva decat cuvinte. Poate ca tocmai lucrul acesta, poate ca tocmai cuvintele cele multe te impiedica pe tine sa-ti afli pacea. Caci si mantuirea si virtutea, si Sansara, si Nirvana nu sunt decat simple cuvinte, Govinda. Nu exista niciun lucru care sa fie Nirvana; nu exista decat cuvantul Nirvana.
Govinda grai:
– Nirvana, prietene, nu este numai un cuvant. Ea este un gand.
Siddhartha continua:
– Un gand, se prea poate.Trebuie insa sa-ti marturisesc un lucru, dragul meu: eu nu fac o prea mare deosebire intre ganduri si cuvinte. Sa-ti spun drept, nici gandurilor nu le accord o importanta prea mare. Acord mai multa importanta lucrurilor. De exemplu, aici, pe aceasta luntre, predecesorul si invatatorul meu a fost un om, un sfant, si el nu a crezut ani de-a randul in nimic altceva decat in acest fluviu. El bagase de seama ca glasul fluviului ii vorbea, de la el a invatat multe lucruri, el l-a educat si l-a invatat, i se parea ca fluviul este Dumnezeu, insa nu a stiut ani de-a randul ca orice rafala de vant, orice nor, orice pasare, orice carabus este la fel de dumnezeiesc, stiind si fiind in stare sa-l invete la fel de multe lucruri ca si fluvial pe care il adora. Dar atunci cand a plecat in paduri, sfantul acesta stia torul, stia mai multe decat mine si decat tine, si asta fara niciun invatator, fara carti, ci numai si numai pentru ca el crezuse in acest fluviu.
Govinda spuse:
– Dar cele pe care tu le numesti ,,lucruri’’, sunt ele, oare, ceva real, ceva ce tine de esente? Nu sunt numai o inselatorie a Mayei, numai o imagine si o aparenta? Piatra ta, copacul tau, fluviul tau – sunt oare toate acestea niste realitati?
– Nici acest lucru nu ma mai intereseaza prea mult, grai Siddhartha. Chiar daca lucrurile or fi doar aparente, sau nu, atunci inseamna ca si eu sunt doar o aparenta, asadar ele sunt in permanenta la fel ca mine. Asta face ca ele sa-mi fie atat de dragi si atat de demne de respect: faptul ca sunt la fel ca mine. De aceea le pot iubi. Si iata acum o invatatura de care tu vei rade: dragostea, o, Govinda, mi se pare a fi lucrul cel mai important dintre toate. A intelege lumea, a o explica, a o dispretui- aceasta este, poate, treaba marilor ganditori. Pe mine ma intereseaza insa doar putinta mea de a iubi lumea, iar nu de a o dispretui sai de a o uri, urandu-ma si pe mine insumi astfel, putinta de a o privi si de a ma privi pe mine insumi si pe toate fiintele cu dragoste si cu admiratie, si cu profund respect.
(Siddhartha – Hermann Hesse)

Autoexaminarea si descoperirea cauzelor nervozitatii

Majoritatea bolilor nervoase sunt datorate suprasolicitarii emotionale a mintii. Aceasta apare din mai multe cauze. De exemplu, in momentul in care te infurii trimiti spre creier si inima o tensiune electrica mai mare decat pot suporta acestea. Iar unele emotii, cum sunt teama, furia si altele, pot fi atat de puternice incat pot provoca blocarea inimii. Fibrele nervoase sunt asemenea firelor electrice si ele sunt construite pentru a rezista unei anumite tensiuni. Daca printr-un cablu electric subtire trimitem un current de o mie de volti, inevitabil acesta se va arde. Similar, emotiile puternice, excitarea intense inseamna trimiterea a prea multa energie in anumite zone si privarea altor centri nervosi de forta vitala. Un om calm, pe de alta parte, mentine un echilibru al curentului energetic interior, astfel incat nici o parte si nici un organ din corps a nu fie lipsita de energie, iar altele sa primeasca prea multa.

Nervozitatea este o boala a civilizatiei modern. Imi amintesc de o intamplare petrecuta nu cu multa vreme in urma cand, impreuna cu cativa prieteni, mergeam spre muntele Pikes Peak, in Colorado. Desi serpentinele erau foarte periculoase, cateva masini ne-au depasit cu mare viteza. Pe moment am crezut ca respectivele persoane se grabeau sa ajunga mai repede pe varful muntelui pentru a prinde rasaritul, dar, spre marea mea uimire, cand am ajuns sus, noi eram singurii care se bucurau de acea priveliste minunata. Toti ceilalti stateau in restaurant, unde beau cafea si mancau gogosi. Incredibil! Ei au condus grabiti pana acolo si apoi au plecat imediat spre casa, doar pentru a putea spune cunoscutilor ca au ajuns pe Pikes Peak, unde au mancat gogosi si au baut cafea. Iata la ce conduce nervozitatea. Trebuie sa ne facem timp sa ne bucuram de frumusetile create de Dumnezeu si de toate binecuvantarile pe care ni le ofera viata, evitand totodata agitatia, emotiile subite, febrilitatea launtrica, deoarece acestea pur si simplu calcineaza sistemul nervos.

Vorbaria multa, inclusive obiceiul de a purta conversatii indelungate la telefon, creeaza nervozitate. A bate tactul cu degetele in masa, ori trosnirea degetelor de la maini sau de la picioare arde energia din nervi. O alta cauza a nervozitatii, de care multi nu sunt constienti, este zgomotul produs de aparatele de radio si televizoare care functioneaza ore intregi. Toate sunetele impulsioneaza nervii sa reactioneze. De aceea este necesar sa invatam sa ne bucuram de tacere si liniste si sa nu ascultam radioul sau sa privim la televizor ore in sir, ori sa le lasam pe acestea sa functioneze in fundal si sa ne asalteze indirect cu vibratiile lor electromagnetice. In vastitatea universului rasuna permanent o magnifica muzica a sferelor si se deruleaza in continuu ,,filmele’’ extaziante ale sfintilor. De ce sa ne limitam la muzica sau filmele din niste cutii? Prin calmul pacii launtrice si prin meditatie constanta trebuie sa invatam sa ne armonizam pe frecventa divinelor programe cosmice emise vesnic de Dumnezeu.

Controlarea emotiilor
O alta cauza majora a nervozitatii este rautatea, atat in fapte cat si in vorbe. Nu barfi niciodata si nu vorbi de rau pe nimeni. Indreapta-ti energia spre autocontrol si spre eliminarea greselilor. Nu da frau liber impulsului de a critica sau de a te certa, ci transmite intotdeauna numai cuvinte bune. Daca sotul sau sotia se infurie si te starneste sa-i raspunzi, cel mai bine este sa ramai tacut, sa faci o plimbare in aer liber si sa reflectezi cu mare atentie asupra vorbelor lor. Cand cineva iti vorbeste urat sau cauta sa te jigneasca, nu-i raspunde in acelasi mod. Ramai tacut si priveste in launtrul templului tau, eliminand de acolo orice urma de nervozitate sau furie. Evita incapatanarea si nu-i privi niciodata pe ceilalti de sus. Nu permite nimanui sa-ti tulbure pacea interioara si, in acelasi timp, nu tulbura nici tu linistea celorlalti prin cuvinte nepotrivite. Folosirea gresita a facultatii de vorbire este una dintre cele mai devastatoare arme. Cand te lasi cuprins de furie ori de emotivitate, poti spune cuiva vorbe pe care apoi sa le regret, dar persoana respective nu le uita foarte multi ani. (In aceasta privinta. Memoria este o facultate negative. Capacitatea de reamintire este o binecuvantare numai cand este folosita intr-un mod correct si devine estrem de nociva daca o utilizam ca deposit in care sa pastram numai lucrurile rele care ni s-au facut.)…

Inima are nevoie de iubire adevarata, pritenie si, in primul rand, de pace si liniste, Distrugerea pacii prin emotivitate inseamna desacralizarea acestui temple care este corpul uman. Trupul nu paote ramane multa vreme sanatos daca sistemul nervos nu functioneaza ireprosabil; iar pentru a ne mentine un sistem nervos sanatos trebuie sa ne detasam complet de emotii devastatoare cum sunt furia, frica, lacomia, invidia, gelozia.
Multi cercetatori au descries efectele nocive provocate de zgomote asupra sanatatii. Dr. Samuel Rosen, professor de otolaringologie in cadrul Universitatii Columbia, a scris intr-un articol: ,,Este bine cunoscut faptul ca zgomotele puternice produc efecte pe care omul nu le poate tine sub control. S-a observant ca, sub influenta sunetelor nearmonioase, vasele de sange se contracta spasmodic, epiderma isi pierde din elasticitate si devine palida, muschii se incordeaza involuntar si in sange este pompata o cantitate prea mare de andrenalina, ceea ce conduce la amplificarea tensiunii neuromusculare, la nervozitate, iritare si anxietate.
(Paramahansa Yogananda)