Pasarile Paradisului

Poti sa-ti vindeci viata

Din constiinta se naste totul

    Poluarea s-a nascut in propria noastra constiinta. Am inceput sa gandim ca vrem un stil de viata imbelsugat si comod cu orice prêt, iar acest egpoism a dus la poluareamediului, care, acum, afecteaza orice colt al lumii.
    Am vazut din fotografiile cristalelor ca apa este oglinda sufletelor noastre. Cum ne arata sufletele – si cum ar trebui sa arate? Aceste intrebari pot fi dezlegate tot de catre apa.
    Incotro ne indreptam? Care este rolul nostrum in protejarea acestei planete? Astfel de intrebari se pot naste doar daca recunoastem maretia finite umane. Poate ca a venit vremea sa incetam sa mai consideram omul ca mijlocitorul raului. Cred ca subestimam capacitatile innascute pe care le are fiecare dintre noi. Dispunem de puteri incredibile.
    Oamenii de stiinta estimeaza ca exista intre 108 si 111 elemente. ( Cred ca cifra este 108…). Pana acum, stim cu siguranta ca 90 din aceste elemente se afla in corpul uman – dintre toate vietatile, numai corpul uman contine atat de multe elemente. Eu cred insa ca mai sunt elemente nedescoperite in noi (sau ca vom acumula restul elementelor pe masura ce evoluam si ne apropiem de desavarsirea finite umane).
    Fiintele mai evaluate contin o gama mai larga de elemente. In comparative cu pmul, plantele contin mult mai putine elemente, si care este urmarea acestui lucru? Putem deduce ca mai putine elemente inseamna o capacitate mai mica pentru emotii. Diverse animale pot simti durerea, dar este foarte probabil ca doar oamenii (si alte animale apropiate, ca nivel de evolutie, omului) pot simti unele emotii superioare ca tristetea si pasiunea.
    Privind corpul uman ca pe un univers continut in sine, este normal sa tragem concluzia ca purtam in noi toate elementele. Conform budismului, omul se naste cu 108 de dorinte lumesti (de exemplu: dezordinea, atasamentul, gelozia si vanitatea) care ne chinuie de-a lungul vietii. Cred ca este logic sa concludem ca aceste 108 dorinte lumesti corespund celor 108 elemente.
    De fapt, primul dispozitiv de detective a vibratiilor pe care l-am introdus in Japonia a adus multe dovezi in directia aceasta. Dispozitivul putea masura vibratiile singular emise, transmitandu-le apoi in apa. Am putut masura vibratiile mai multor persoane diferite si asa am descoperit ca vibratiile negative pe care le emitem corespund vibratiilor emise de diverse elemente.
    De pilda, vibratiile produse la iritare sunt echivalente celor ale mercurului, vibratiile produse la furie – plumbului, iar cele la tristete si suparare – aluminiului. L a fel, nesiguranta tine de cadmiu, disperarea si deznadejdea de fier, iar stresul si incordarea de zinc.
    In ultimii ani s-a afirmat ca folosirea cratitelor si ustensilelor de bucatarie din aliminiu ar putea contribui la declansarea bolii Alzheimer. Daca este adevarat, probabil este din cauza ca aluminiul are aceeasi frecventa cu tristetea, astfel incat tristetea si gandurile sumbre ale batranetii atrag aluminiul, declansand boala Alzheimer.
    Joan Davis, specialista in cercetari asupra apei, relateaza urmatorul episod interesant:
    Un fizician a facut un experiment, cautand sa afle in ce fel pozitia stelelor afecteaza apa. Folosind apa ce continea diverse minerale, a testat rapiditatea cu care hartia absoarbe apa in functie de cum sunt asezate stelele.
    Descoperirea sa a fost ca, atunci cand Saturn domina Pamantul, plumbul reactioneaza lasandu-se absorbit de hartie, pe cand celelalte elemente cum sunt cuprul, argintul si fierul, au reactionat putin sau chiar deloc.
    Putem deduce din aceasta ca exista o legatura stransa intre planeta Saturn si plumb. Metalele intra in rezonanta cu emotiile si starile omului, deci urmatoarea deductive logica este ca Saturn se afla in relatie stransa cu starea de furie.
    Poate ca legatura dintre constelatii si caracterul omului, despre care vorbesc astrologii, are de-a face cu metalele.
    Aceasta este o teorie foarte insemnata pentru mine, cu atat mai mult cu cat am propriile mele concept despre legatura dintre cele 108 de dorinte lumesti si elemente. Numarul planetelor din sistemul solar este 9, o cifra care multiplicata cu 12, da cifra 108. Folosind tabelul periodic al elementelor, o sa descifram poate, intr-o zi, ce planete corespund elementelor.
    Chiar in timp ce lucram la planul pentru aceasta carte, am vazut o emisiune la televizor unde se spunea ca toate elementele de pe Pamant au aparut din caldura uriasa provocata de o stea care a explodat undeva, departe, in spatiu. Iata inca un element interesant din jocul acesta de puzzle.
    De-a lungul vietii vom fi victimele celor 108 de dorinte lumesti, dar cum ar trebui sa abordam emotiile negative care par imposibil de evitat? Cunoasterea modului in care ar trebui sa ne comportam in legatura cu emotiile negative este aceeasi cunoastere de care avem nevoie pentru a ne descurca bine in aceasta viata. C ear trebui, deci, sa facem cand ne simtim mintea plina de furie, tristete, invidie sau alte ganduri negative?
    Mai intai trebuie sa intelegem ca nu este posibil sau necesar sa ne eliberam de propriile noastre sentimente. Nimeni nu este intru totul liber de ganduri negative. Cu totii purtam in noi memoria stramosilor din vremuri indepartate, incepand cu nasterea primei finite umane, si tuturor ne este scris sa mostenim o parte din negativismul lor.
    Oricum ar fi, este intr-adevar dureros sa nu ne putem elibera de neincetatele ganduri si sentimente negative care ne macina sufletul. Chiar si pentru o clipa, ce am putea face sa ne eliberam de tot acest negativism?
    Sprijinindu-se pe principiile vibratiei, raspunsul este limpede. Tot ce avem de facut este sa emitem sentimental opus celui negative. Combinand doua unde opuse, sentimentul negativ dispare…
    Trupul uman este in esenta apa, iar constiinta este sufletul. Metodele de a ajuta apa sa curga usor sunt superiaore tuturor celorlalte metode medicale accesibile noua. Ideea principala este sa ne pastram sufletul intr-o stare pura, nepoluata. Va puteti imagina ce ar insemna sa ne circule prin corp apa care sa poata forma cristalele acelea superbe? Daca ii permiteti, acest lucru poate devein realitate.
    Dintre toate medicamentele, nu exista nici unul cu puterile tamaduitoare ale iubirii. De cand am realizat acest lucru, le spun mereu oamenilor ca imunitatea inseamna iubire. Ce altceva ar putea fi mai eficient in combaterea fortelor negative si in redarea vitalitatii corpului?
    Acum stiu ca doar iubirea singura nu creeaza imunitate, ci iubirea si recunostinta impreuna. M-am convins de acest lucru dupa urmatorul experiment.
    Am incalzit apa intr-un cuptor cu microunde, iar apoi am incercat sa vad efectul campului magnetic asupra cristalelor. Am folosit doua tipuri de apa: apa distilata si apa de la robinet careia i-am aratat cuvintele iubire si recunostinta. Cristalele formate in apa distilata au iesit doar partial si nedesavarsite, dar apa careia ii aratasem cuvintele iubire si recunostinta a produs cristale intregi. Cu alte cuvinte, iubirea si recunostinta au reusit sa faca apa imuna la efectele daunatoare ale campului magnetic.
    Am mentionat ca apa careia i se arata cuvintele iubire si recunostinta formeaza cele mai frumoase cristale. Desigur ca si cuvantul iubire poate forma, de unul singur, cristale frumoase, dar iubirea si recunostinta impreuna dau nastere unor cristale de o profunzime si un rafinament unice, cu o stralucire de diamant.
    Si am descoperit ca cristalele formate sub influenta iubirii si recunostintei seamana mai mult cu cristalele produse sub efectul unic al recunostintei decat cele influentate doar de iubire. Aceasta indica faptul ca vibratia recunostintei este mai intense si are o forta mai mare de influenta. Iubirea tinde sa fie mai degraba o energie active, constand in actul de a darui in mod neconditionat. In schimb, recunostinta este o energie mai degraba pasiva, un sentiment izvorat din faptul ca ti-a fost daruit ceva, din cunostinta faptului ca ti-a fost daruita viata si adin actul de a primi acest dar bucuros, cu ambele brate larg deschise.
    Legatura dintre iubire si recunostinta poate fi asemanata aceleia dintre soare si umbra. Daca iubirea este soarele, recunostinta este luna. Daca iubirea este barbatul, recunostinta este femeia.
    Atunci ce inseamna cand spunem ca energia pasiva a umbrei sau a recunostintei este mai puternica decat iubirea? Reflectand asupra acestei intrebari, am dat peste un concept interesant care a devenit o pista importanta in dezlegarea intrebarii privind modul in care ar trebui sa ne traim viata.
    Care este legatura dintre iubire si recunostinta? Pentru un raspuns la aceasta intrebare putem sa folosim apa drept model. Molecula apei este alcatuita din doi atomi de hidrogen si unul de oxigen, reprezentati de formula H2O. Daca iubirea si recunostinta s-ar imbina, ca oxigenul si hidrogenul intr-o proportie de 1 la 2, recunostinta ar fi de doua ori cat iubirea.
    Sugestia mea este ca echilibrul spre care trebuie sa tindem este acela in care recunostinta este dubla fata de iubire…
    Daca privim natura, putem vedea ca energia pasiva este mai puternica. Pestii din mari oceane depun cantitati uriase de icre, dar nu toate ajung sa fie clocite. Doar un numar mic ajunge la stadiul de a da viata puilor, in vreme ce restul oualor sunt oferite drept hrana altor vietuitoare.
    Au trait oamenii intr-o proportie de doua parti de recunostinta si una de iubire? Senzatia mea este ca exact opusul este valabil.
    Fara indoiala ca putem nega maretia iubirii, iar majoritatea oamenilor au o idée generala despre puterea iubirii. Insa am fost crescuti intr-o cultura in care intreaga noastra atentie este indreptata asupra energiei iubirii, in timp ce al doilea element al formulei nu prea este luat in seama.
    Atentia umanitatii s-a indepartat de la ceea ce nu se poate vedea si s-a indreptat spre lumea fizica, evident. Si, pentru a ne insusi cat mai mult din aceasta lume fizica, am taiat paduri si an cucerit deserturi in efortul de a asigura dominatia suprema a culturii noastre…
    Lumea are nevoie acum de recunostinta. Trebuie sa incepem invatand ce inseamna sa ai destul. Trebuie sa simtim recunostinta pentru faptul de a ne fi nascut pe o planeta cu o natura atat de bogata, recunostinta pentru apa care ingaduie viata. Stim cu adevarat cat de minunat este sa putem respire o gura buna de aer curat?
    Daca deschideti ochii, veti vedea ca lumea este plina de nenumarate lucruri care va merita recunostinta.
    Cand v-ati umplut de recunostinta, ganditi-va la cat de pura va fi apa din tot corpul vostru. Cand se va intampla acest lucru, voi insiva veti fi un minunat si stralucitor cristal de lumina…
    Fiecare dintre noi are puterea magica de a schimba lumea. Cu totii am fost inzestrati de catre Dumnezeu cu puterea de a crea. Daca ne folosim la maximum de aceasta putere, vom putea schimba lumea intr-o singura clipa.
    Pentru cei care nu intrezaresc sfarsitul grijilor si suferintelor lor, aceasta perspective ar trebui sa le fie o mare alinare. Tie – da tie – iti sta in putere sa schimbi lumea!
    Totul in lumea asta este intercorelat. Orice ai face in clipa aceasta, o alta persoana face acelasi lucru altundeva…
    Ori de cate ori stai in fata unei ape si transmit mesaje de iubire si recunostinta, undeva in lumea asta cineva se umple de iubire si recunostinta. Nu trebuie sa mergi nicaieri. Apa din fata ta se afla in relatie cu apa din intreaga lume. Apa pe care o privesti va rezona cu apa de peste tot, iar mesajul tau de iubire va ajunge la sufletele tuturor oamenilor din lume.
    Putem acoperi lumea si Pamantul cu iubire si recunostinta. Acestea vor deveni un imens camp morfic care va schimba lumea. Nu este vorba despre timp si spatiu; acum, aici, se pot intampla lucruri minunate si miraculoase…
    Apa ne indeamna sa contemplam mult mai profund spre propria noastra fiinta, pentru ca ea ne reflecta constiinta, inima si sufletul! Atunci cand ne privim prin oglinda apei, mesajul ei devine uimitor, cristalin si limpede.
    Depinde de fiecare om in parte ce fel de influenta aduce in jurul sau, prin gandurile, cuvintele si actiunile sale, astfel isi modeleaza realitatea fizica. Oglinda apei ne reda fidel proiectiile cuvintelor si gandurilor noastre care influenteaza direct structura materiei fizice.
    Daca dorim sa avem o viata frumoasa trebuie sa avem grija sa bem apa proaspata in fiecare zi si, de asemenea, sa fim atenti la modul in care gandim, simtim, vorbim si actionam pentru a nu influenta negativ apa din interiorul nostru.
    Sa nu uitam ca tot ceea ce facem, de la gand, privire, gest, vorba, fapta, se inregistreaza undeva, in finitul care ne inconjoara sic and plecam din viata ne intalnim cu noi, fiind direct raspunzatori pentru tot ceea ce am facut, bine sau rau! Tu ce alegi? Intreaba-ti sufletul si iti va raspunde! Intreaba daca trupul tau doreste apa pe care urmeaza sa o bei, fii bun cu gandul, cu vora si cu fapta si iti vei crea, cu liberal arbitru, raiul tau vesnic, vei descoperi adevarul divin, calea catre lumina si iubire!
(Masaru Emoto)

Relaţia între păcate şi boli

    O parabolă monahală zice: „Nu cere de la Dumnezeu darul vindecării, ci darul de a-ţi vedea propriile păcate!“.
    De ce este mai important al doilea dar? Pentru că dacă-ţi vei vedea păcatele şi le vei îndrepta, tu nu te vei mai îmbolnăvi niciodată, şi deci nu vei avea nevoie de darul vindecării.
    Care sunt păcatele, cum pot fi cunoscute şi ce boli ne pândesc dinspre ele? Cum se reflectă, în planul sănătăţii, încălcarea poruncilor revelate? Privind cazuistica bolnavilor, privind efectul, vezi că unul dintre tăietorii vieţii sunt grijile: obsesiile, rumegarea gândurilor. Cineva spunea chiar că grijile sunt „păcatul însuşi“. Ele sunt păcatul împotriva propriei tale naturi. Păcate cu urmări asupra sistemului nervos sau acele boli care ţin de somatizări nervoase.
    Şi păcatul „negru“: mânia, duşmănia, osândirea aproapelui. Pe drept s-a spus într-o parabolă atonită, că: un om care făptuise multe greşeli în viaţa lui, a dobândit totuşi mântuirea pentru că n-a ocărât niciodată! Adică acela a avut o mare virtute: n-a osândit pe semenul său, nici cu vorba, nici cu gândul.
    Foarte rar se întreabă omul ce legi universale a încălcat. Abia când se îmbolnăveşte, el stă uneori să se întrebe de ce s-a îmbolnăvit. Tratamentul medical este util în crize, dar este ineficient în destin. Căci restabilirea temporară, sau ieşirea din criză, este doar începutul adevăratei vindecări. Trebuie purificată rădăcina.
    Restabilirea deplină a sănătăţii stă în practicarea respectului faţă de cele trei legi universale:
– relaţia armonioasă cu semenul;
– relaţia armonioasă cu sacrul;
– respectul vieţii în toate formele ei, începând de la nivelul personal, până la forme de viaţă elementare.
    Există o relaţie între erori şi îmbolnăvire? Putem preveni sau remedia o îmbolnăvire prin eliminarea erorilor? Dar între personalitate şi boală, există o relaţie? Da, sigur că există! Un coeficient de personalitate bun presupune armonie, deci sănătate mentală şi sănătate somatică.
    „Rumegarea gândurilor“ are efect asupra aparatului digestiv, pentru că, deşi este simbolică, se reflectă în planul concret. Simbolurile au o putere foarte mare. Noi „rumegăm“ simboluri, şi dacă nu le digerăm, aparatul digestiv se îmbolnăveşte. Dar nu toate aceste „rumegări“ duc la cancer.
    Cunosc cazul concret al unui bărbat care făcea curse între soţie şi amantă, una locuind în cartierul Pionerilor–Tineretului, iar alta în Militari. Ele nu au ştiut niciodată una de alta. Personajul masculin nu mai este în viaţă, a murit de cancer la tubul digestiv. El nu a reuşit să digere această situaţie adulterină, deci o situaţie de păcat mortal. În asemenea cazuri se constată îmbolnăvire de cancer — când se săvârşeşte un păcat mortal! El a murit; dacă ar fi reuşit să „digere“ această situaţie duplicitară, credeţi că scăpa de cancer? Este o nedreptate a naturii. În natură există o echilibrare a câmpurilor, iar dacă el ar fi scăpat, nepăsându-i prea mult de adulter, boala s-ar fi reflectat în urmaşul său.
    Aţi putea să mă întrebaţi: din moment ce întotdeauna binele este recompensat, iar răul este pedepsit, de ce nu sporeşte binele şi răul de ce nu descreşte? Sf. Augustin a dat răspunsul la această întrebare: răul nu scade pentru că, deşi este pedepsit întotdeauna, acest lucru se întâmplă cu mare întârziere. Niciodată imediat. Şi, până la pedeapsă, omul are timp să mai facă 100 de păcate… El primeşte o pedeapsă pentru păcatul pe care l-a făcut acum cinci ani; între timp a mai făcut 100 de păcate, pentru care nu este pedepsit imediat, ci peste alţi cinci ani.
    Iată de ce mecanismul bio feed–back nu funcţionează atât de perfect la rasa umană. Totuşi întârzierea care se produce în primirea binelui şi la gestionarea răului este bună pentru om. Pentru că se întâmplă atâta rău încât, dacă am fi pedepsiţi imediat, mâine n-am mai fi. Faptul că suntem pedepsiţi cu întârziere este o şansă, pentru unii, să se salveze.
    Cei sensibili, cei care pot să-şi însuşească o lecţie se salvează prin această întârziere. Ceilalţi — întunecaţii, închişii, îngustaţii, cei care nu simt — acumulează păcate în plus! Acesta ar fi un mecanism lent de întoarcere a culpei, a pedepsei pentru culpă.
    Trebuie să înţelegem că nu orice „rumegare“ de gânduri va aduce disfuncţii grave în aparatul digestiv. Toţi oamenii digeră gânduri, e drept, dar ei se împart în două categorii:
– unii fac păcate împotriva semenului: prin ură, agresivitate, mânie
– alţii păcătuiesc împotriva lor înşişi – e vorba de auto-agresivitate, culpabilizare.
    Urmarea în îmbolnăvire este diferită, la fiecare dintre aceste două categorii. Omul de care vorbeam mai devreme, care făcea curse între soţie şi amantă, comitea un păcat împotriva semenului, un păcat foarte grav, care a avut o urmare la fel de gravă.
    Păcatul împotriva semenului este mult mai grav decât acela care se produce când rumegi gânduri care te privesc pe tine şi care nu vizează un atac împotriva celui de lângă tine. Şi aici se pot deosebi numeroase situaţii, „nuanţe“. „Rumegi“ gânduri când te-a vexat cineva şi nu eşti destul de pregătit lăuntric să înţelegi că nu te-a vexat ca om, ci o nevroză. Dacă ar înţelege asta, oameni nu ar mai „rumega“ gânduri. Este o categorie mai inofensivă, care nu determină boli incurabile, dar care poate evolua spre o nevroză de caracter. Asta înseamnă blocaje psihice, ineficienţă socială şi o mâhnire care poate să-ţi întunece viaţa şi să-ţi micşoreze bucuriile.
    Să luăm cazul unei persoane care reacţionează spunându-şi: „Nu merit să trăiesc, mă simt inutil pe acest pământ…“. Dacă nutriţi asemenea gânduri, puteţi fi siguri că vă aşteaptă o pedepsire. Culpa împotriva ta însuţi este mai puţin gravă decât culpa împotriva semenului, dar tot foarte gravă este. Nemulţumirea de sine, neîncrederea în propria persoană duce la dizarmonii psihice, la un randament scăzut şi o micşorare a posibilităţilor, dar mai port duce la dezechilibre somatice. Multe boli ale simţurilor — boli de vedere, de auz, de percepţie — vin din nemulţumirea faţă de sine. Nu este puţin lucru. Bolile văzului vin dintr-o frică de viitor, de pildă, din frica de a vedea înainte. Unele conjunctivite grave vin dintr-o frică de viitor. Uitaţi-vă ce maşinărie complicată este omul, cum neîncrederea în sine poate duce la o boală de vedere.
    Şi timiditatea este o culpă împotriva ta. Nemulţumire, neîncredere, rejectarea vieţii. Acel „nu merit să trăiesc“, „nu merit prea multe de la viaţă“. Acea stare retractilă.
    Categoria care se auto-culpabilizează este foarte expusă la îmbolnăviri. Cunosc cazul unei fetiţe de 10 ani, victimă a conflictelor din familie. Părinţii se despart, dar în chip scandalos şi traumatizant pentru copil. Există despărţiri care produc un stres imens, cum sunt cele din cauze adulterine, sau cele legate de dizarmonii mentale ale unuia dintre părinţi, despărţiri care lasă traume asupra copilului. Fetiţa de care spuneam a căpătat o labilitate extremă, a făcut un sindrom de posesiune. Adică a început să se manifeste ca o posedată. Cazul s-a rezolvat foarte greu, cei mai buni terapeuţi căutând să-l elucideze. Un caz elucidat se tratează mai uşor. În mintea sa, copilul inventase un agent pedepsitor: deci demonul care o poseda era o elaborare a minţii sale. Ea se credea vinovată de ruptura părinţilor, ruptură care a avut atâta violenţă încât a născut inconştient, în ea, un mare sentiment de culpabilitate. Ea nu şi-a zis conştient: „Eu, copilul, sunt cauza rupturii dintre părinţi…“, ci sensibilitatea sa copilărească, neavând un prag de toleranţă la agresivitate, a sucombat.
    A sucomba înseamnă a nu mai putea lupta. A nu mai lupta înseamnă că tu te vezi nu numai ca victimă, ci şi vinovat de ce s-a petrecut. În mintea fetei a apărut deci această idee şi atunci ea a căutat un agent pedepsitor, puternic, care s-o sprijine în acţiunea ei inconştientă de auto-eliminare. Şi atunci a dobândit sindromul de posesiune şi într-însa au apărut manifestări diavoleşti. Sub hipnoză, dialogând cu ea, terapeutul a întrebat: „Cine eşti tu, cel care chinui această fetiţă?“, iar copilul răspundea cu glas schimbat: „Eu sunt diavolul, vreau să iau viaţa acestei fetiţe!“. Acest agent pedepsitor din mintea fetiţei trebuia s-o suprime, trebuia s-o chinuie atât de tare, încât să o elimine.
    Fetiţa a fost la un pas de moarte, însă a fost eliberată prin colaborarea între un preot şi un psiholog. De ce era nevoie de un preot? Pentru că noi avem un modelaj cultural atât de profund impregnat de credinţă încât, dacă entitatea „diavol“ se manifestă, înseamnă că subconştientul nostru poate fi reparat prin entitatea „sacerdot“. În mod obligatoriu, deci, a trebuit să fie chemat un preot, deoarece un psiholog singur nu ar fi putut duce la capăt terapia acelei fetiţe.
    De altfel, dacă te auto-culpabilizezi, predispoziţia de a „achiziţiona“ o boală psihică este şi mai mare. Sugestibilitatea este mai mare la auto-culpabil, ca şi predispoziţia de a „achiziţiona“ o boală psihică.
    Eu nu aş îngădui ca slujbele de exorcizare să fie făcute cu public; acest lucru este o mare greşeală. La noi se face asta, iar riscul dobândirii unui sindrom de posesiune, dacă asişti la un ritual de exorcizare, este foarte mare. E ca şi cum ai face o execuţie cu public. O exorcizare cu public este la fel de traumatizantă. Sigur, poţi să participi dacă eşti pregătit, şi mai ales dacă ştii că în psihicul tău nu există conflicte. Dar, de cele mai multe ori, oamenii care asistă sunt oameni foarte vulnerabili, cu puternice conflicte psihice, iar dacă ai conflicte psihice eşti sugestionabil. Acest lucru se întâmplă mai ales în cazul în care conflictul psihic este de natură să te facă să te învinovăţeşti: şi cine nu se învinovăţeşte? Noi suntem destul de slabi şi ne învinovăţim adesea, ori până şi cea mai mică idee de învinovăţire este o impuritate care deschide poarta preluării unui program demonic.
    Exorcizările de la Cernica nu sunt de un dramatism prea mare, dar şi ele pot să lase în tine un program negativ. Cele de la Mănăstirea Sihăstria, însă, sunt de un dramatism extraordinar. Acolo, dacă nu eşti un om puternic şi fără conflicte, cu o existenţă purificată, rişti să preiei, măcar parţial, programul de demonizare. O slujbă de exorcizare — mai ales mediatizată, cum au fost câteva în ultimul timp — este teribil de răscolitoare anulând etajele conştientului, la cei care asistă. Oricât de tare ai fi, scena zvârcolirii demonizatului îţi surpă bariera raţională şi tu nu mai eşti stăpân pe conştient, informaţia trecând direct în subconştient. Dacă subconştientul nu este suficient de curat, informaţia aceasta cutremurătoare va lăsa o amprentă negativă care, în funcţie de conflictele pe care le ai — actuale sau ancestrale —, ar putea să nască limitări ale personalităţii, dacă nu chiar un sindrom de posesiune.
    Riscul „contaminării“ este foarte mare, am văzut oameni cutremurându-se… Sunt lucruri care depăşesc posibilităţile de control ale unui om. Atunci te afli, pentru câteva minute, la discreţia subconştientului. Iar dacă acesta este curat, n-ai de ce te teme, într-adevăr. Dar ştim noi că este chiar fără nici o urmă de conflict? Nu putem şti!… Din publicul pe care l-am văzut asistând la exorcizări, mulţi sunt oameni de mare simplitate care vin cu necazuri din familiile lor… Orice conflict din familie măreşte sugestibilitatea şi lasă programul malefic să se strecoare în mintea ta.
    Acestea sunt riscurile auto-culpabilizării, riscuri pe care ar trebui să le preîntâmpinăm. Cum poţi să preîntâmpini riscul acesta?
    Unii confundă smerenia cu retractilitatea. A fi smerit nu înseamnă să-ţi spui: „Eu sunt un nimic pe această lume, mă mir că mai fac umbră pământului, nu merit acest lucru…“. Nu aceasta-i smerenia. Numai în faţa lui Dumnezeu noi suntem neînsemnaţi. Cehov spunea: „Numai în faţa lui Dumnezeu să te smereşti, nu în faţa ta însuţi în primul rând şi în faţa celor cu care convieţuieşti“. Smerenia nu trebuie să aibă aerul unei înjosiri. Umilinţa în faţa lui Dumnezeu este un lucru extraordinar, dar nu şi în faţa ta şi a semenilor tăi. O să ripostaţi că părintele Cleopa zicea adesea „sunt un putregai“, dar el în faţa lui Dumnezeu zicea acest lucru. În faţa ta însuţi spui „sunt o putere!“ De ce? Pentru că te interesezi de destin, de mântuire. S-a constatat că în măsura în care te preocupi de soarta ta, de îmbunătăţirea ei, aduni putere. Este şi o primejdie şi un avantaj. Avantajul — scapi de îmbolnăviri. Dezavantajul — că aduni putere. E un mare dezavantaj să aduni putere, în primul rând pentru că devii mai primejdios pentru semenii tăi. Un om care adună putere dacă este vorbit de rău de semenul său, produce boală în acesta. Iată dezavantajul… Poţi să ajungi şi aici! Corectaţi-vă deci atitudinea şi înţelegeţi adevărata smerenie. Adevărata smerenie este să ştii că eşti un zero în faţa lui Dumnezeu şi în faţa eternităţii, dar, în acelaşi timp, să ştii că eşti o putere în timpul ce ţi s-a dat şi prin ajutorul pe care îl poţi da. Smerenie mai înseamnă să nu-l vexezi pe semenul tău: să renunţi la ego. Să devii un slujitor al semenului — un sens al smereniei şi un sens al încrederii în sine. Timiditatea, culpabilizarea, sugestionabilitatea — toate, aducătoare de rele — se vor diminua prin această grijă faţă de încrederea în sine. Vă puteţi chiar repeta la culcare, când mintea este în alfa: „Am încredere în mine, am încredere în mine…“.
    Încrederea diminuează culpa. Un om care are încredere în el nu mai cade în păcatul vulnerabilităţii prin culpă. Auto-învinovăţirea poartă cu sine primejdii. Niciodată să nu spui: „Nu merit să trăiesc…“. A, dacă spui: „Nu merit să trăiesc mărunt…“, asta este altceva. O asemenea afirmaţie poate să-ţi dea chiar un elan. Merităm să facem umbră pământului, pentru că facem parte dintr-un plan divin. Altfel nu ne-am înmulţi, nu ar exista această curioasă dialectică a victoriei şi a înfrângerii. Merităm deci, cu prisosinţă, să trăim şi să facem umbră pământului. „Nu merit să trăiesc mărunt!“ — asta poţi s-o spui, dar nu ca o autoexcludere, ci ca o excludere a mărunţişului din viaţa ta. Astfel se va micşora auto-culpabilizarea, şi prin aceasta vei deveni mai puţin sugestionabil.
    Adaptare la real. Cunosc cazul unei fete ce avea un prieten pe care îl idealiza, un om cu reale calităţi. Relaţia durase mult, verificată în timp ca armonioasă şi bună. Ei bine, într-o zi fata descoperă că acel prieten o înşeală. A fost şocată, prăbuşită. Cum ar trebui privită din exterior această situaţie? Să ne pară rău că ea a descoperit faptul? Observaţi că deodată, dintr-un om „ideal“, individul a devenit mizerabil şi rejectabil. Tânăra nu l-a mai putut suferi, şi în plus a făcut o depresie psihică.
    Dar cum o putem ajuta pe această tânără femeie? O depresie „nerezolvată“poate să provoace multe stricăciuni în viaţa unui om. Deci cum o putem ajuta? În primul rând, putem să-i incităm adaptabilitatea. Ea deocamdată se află în stadiul când nu vrea să vadă pe nimeni, nu mănâncă, se închide în sine, tocmai a depăşit un episod suicidar. Va trebui să-i stimulăm adaptabilitatea; răul vine în primul rând din neadaptarea ei. Un adaptat ştie că fiinţa umană are atâtea moduri de a se conduce, încât poate oferi oricând surprize; şi ştiind aceasta, posibilitatea de a fi luat prin surprindere scade.
    Râvnim la ideal, dar ne adaptăm la real. Când suferi crunt şi când te crezi victimă, ca prim auto-diagnostic şi prim-ajutor să-ţi spui ferm; „Sunt un neadaptat!“ Luare de cunoştinţă care trezeşte resursele adaptării…
    Până una–alta, tânăra în discuţie, care a făcut o depresie puternică şi s-a izolat total, se vădeşte a fi o persoană care nu luptă. În cazuri din acestea se luptă. Pentru un partener lupţi — fie lupţi ca un om care vrea să-şi modifice partenerul, fie lupţi ca acele femei care nu sunt interesate să îşi modifice partenerul, ci numai să-l aibă. Ele nu îl vor numaidecât îmbunătăţit, ci îl vor al lor! Altele îl vor îmbunătăţit! Ei bine, îmbunătăţeşte-l! Natura umană este supusă căderii; partenerul tău ideal ar putea să te înşele chiar mâine, deoarece natura umană este supusă căderii, deoarece omul are instincte şi deoarece tu nu lupţi.
    Acum 3 ani, un cunoscut mi se plângea că are dificultăţi în relaţia cu sexul opus şi că are impresia că nu este plăcut, deşi el este o persoană arătoasă. În puţinele întrevederi pe care le-am avut, mi-am dat seama că dificultatea lui venea din neîncrederea în sine, sentiment care „cheltuia“, sau, mai bine zis subestima, o calitate pe care el o avea. Întrebându-mă el de ce unii au succes, cum de reuşesc să producă un soi de fascinaţie asupra celor din jur, eu i-am spus că primul secret al fascinaţiei lui naturale este abstinenţa sexuală. El atunci a aflat că avea această calitate şi nu şi-o valoriza din cauza neîncrederii în sine. El o avea, cumva, dintr-o frustrare şi dintr-o neîndemânare totală de a stabili o relaţie cu sexul opus. Deodată, a aflat că posedă un tezaur, ceva care ar fi putut să-l ajute la îmbunătăţirea relaţiilor cu lumea. Această descoperire, că abstinenţa sexuală produce fascinaţie în chip natural, l-a ajutat să se lumineze. I-am explicat că doar neîncrederea îl făcea să se ferească. După un timp am observat că terapia dăduse asemenea roade, încât tânărul avea tendinţa să devină un Don Juan. Şi atunci a trebuit să indicăm o altă „terapie“, este vorba de practica autocontrolului. Fiind o persoană inteligentă, discuţia a avut şi de această dată efect.
    Un alt exemplu… Cunosc o femeie, mai trupeşă, care l-a un moment dat, ca să slăbească, a început să ţină dietă severă, trăind doar cu apă. Ei bine, într-o zi a venit şi mi-a spus: „Mă îngraş din apă chioară!“. Când spui: „mă îngraş din apă chioară“, deja ai introdus în subconştient un program de îngrăşare. De ce însă la alţii nu „prinde“ acest program? De ce acest program nu funcţionează în toate cazurile?
    Iată de ce: subconştientul nu primeşte programele, din cauză că, probabil, nu se simte destul de vinovat! În cazul particular de care vorbeam, este vorba de „vinovăţia“ de a fi gras sau slab. Persoana care spunea că se îngraşă cu apă rece avea un complex de auto-învinovăţire, iar acest complex crea sugestibilitate. Iată de ce această formulă putea să treacă direct în subconştient, iar dacă trece în subconştient, ea devine act. Dacă şi-ar fi zis: „slăbesc mâncând tone de pâine pe zi“, ar fi slăbit, pentru că, la cât de complexată era, subconştientul ar fi preluat orice program. Să credem atunci că toţi complexaţii preiau uşor programe? Da, mai ales cei care au un complex al auto-învinovăţirii.
    Persoana despre care vorbeam se îngrăşa din apă rece — nu mânca mai nimic, ţinea post, dar era convinsă că se îngraşă cu apă rece şi mereu în mintea ei exista acest program. Şi cum în mentalul ei erau suficiente prejudecăţi, plus labilitatea — ea era foarte sugestionabilă — „programul“ de îngrăşare cu apă chioară era preluat imediat.
    Iată de ce este esenţial să ne purificăm ancestrele şi mentalul — pentru această rezistenţă la programe aleatorii. Oamenii purificaţi sunt oameni foarte rezistenţi. Pe aceştia nu numai că blestemul nu-i atinge, undele mentale ale celor frustraţi sau ale vrăjitorilor nu îi ating, dar nici propriile lor superstiţii, nici propriile lor programe negative nu au efect! Mintea este un mecanism atât de subtil, încât nu ştii când intră răul, când s-a tradus un gând în act. De aceea Hristos spunea: „Vegheaţi neîncetat!“. Neîncetat trebuie să faceţi ceva pentru purificarea sorţii, pentru purificarea subconştientului, pentru că programul rău intră uşor în subconştientul nepurificat, deci vulnerabil.
    Odată purificaţi, nimic malefic nu va intra în noi. Putem să asistăm chiar şi la exorcizările de la Sihăstria şi programele malefice nu vor intra în noi. Cazurile de posedare (cel puţin cele cercetate de noi) sunt programe distructive, nu sunt drăcuşori cu corniţe şi codiţă; sunt programe care pot intra în subconştientul tău dacă mintea este năpădită de conflicte.
    Care sunt soluţiile de purificare a sorţii, terapiile? Indicăm patru categorii de soluţii:
    a). Luarea la cunoştinţă, sistematică şi îndrumată. Mărturisirea, euharistia: cu un duhovnic sporit. Recursul la psihanaliză, când este cazul. Acestea sunt procedeele insight, de aflare a cheiţei conflictului.
    b). Mai sunt procedeele holistice, profunde, dincolo de concepte. Cum ar fi protopostura, ca stabilizare mentală şi afectivă. Iar mai presus de toate, Oratio mentis. Toate sunt soluţii de restaurare a minţii, prin dizolvarea conflictelor, a impurităţilor. Acestea sunt marile soluţii; liniştirea minţii, lăsarea la o parte a tuturor întrebărilor dizolvă impurităţile…
    În cazul tinerei femei de care vorbeam mai înainte, adaptabilitatea va spori când va înceta să îl acuze pe prietenul ei (de care, de altfel, s-a despărţit) că este un netrebnic, un păcătos. Osândirea ei sporeşte meritul lui. Cel osândit creşte, iar ea, osânditoarea, suferă. Ea nu ştie să lupte, şi atunci îl descalifică şi pe el — face, deci, două rele. Una că nu luptă şi a doua că osândeşte un om, ceea ce otrăveşte.
    Vorbirea de rău a unui om otrăveşte mintea celui care vorbeşte, după care produce perturbări în câmpul lui. Pe un om sau îl îndreptăm sau îl evităm, iată adaptarea. Sigur, există o suferinţă până când intervine înţelegerea acestui fapt, dar suferinţa este exact ceea ce ascute simţul luptei şi naşte strategiile cele mai bune.
    Totuşi, când suferim suntem în greşeală. Un om care suferă este un om în greşeală. Poate o să spuneţi: „Săraca fată, după ce că a fost înşelată, tot ea se află în greşeală?“… Da, ea se află în greşeală. El se află în păcat şi cine ştie în ce mod se va întoarce acest păcat asupra lui! El se află în păcat, dar fata se află în greşeală, iar greşeala este mare cât păcatul!
    De unde putem atunci să ştim că ne aflăm în greşeală? Din faptul că suferim. Ori de câte ori suferi, e din cauza neadaptării tale şi din cauză că greşeşti undeva. Natura te-a înzestrat rău undeva, şi atunci ţi s-a dat o încercare ca să ştii, ca să lucrezi pentru tine, să pui la punct o neputinţă. „Nu mă culpabilizez, nu atac şi nu desfiinţez!“ — iată formula. Astfel răul va fi limitat.
    Cel care îşi analizează destinul, află cauza bolii, scapă de sindrom şi dobândeşte putere.
    E bine că scapă de boli, dar e rău că dobândeşte putere, pentru că trebuie să fii iniţiat ca să ştii ce să faci cu ea. Întotdeauna însă se începe cu analiza. Omul care se analizează, care cunoaşte şi înfrânge întunericul, scapă de boli. Drumul se continuă prin exerciţiul spiritual numit liniştire. Dacă dai „valurile“ creierului la o parte, terenul liniştii creează cel mai bun dialog cu resursele noastre lăuntrice.
    c). Sugestia este o altă terapie. Sugestia sofronică, îndrumată de terapeut. Dar şi cea personală. Seara, la culcare, spune doar atât: „Am încredere în mine!“ sau „Sunt liniştit, sunt cu desăvârşire liniştit.“. Şopteşte-i subconştientului, seara, acest lucru, când informaţia intră mai uşor în subconştient. Sugestia este un ajutor din afară. Amintirea legii revelate sau naturale.
    d). Pe locul înalt, vine ofranda — un mod de ardere în cascadă. Toate cele trei moduri de care am vorbit până acum produc dizolvare lentă şi sigură a impurităţilor. Ofranda, însă, este o ardere în cascadă, este chirurgie. Este radicală. „Chirurgia“ este întotdeauna o soluţie finală. Bine este întâi să dizolvăm lent impurităţile sorţii prin postura perfecţiunii, să dobândim liniştea minţii pentru a vindeca.
    Ofranda este un lucru pe care astăzi îl facem tot mai puţin. Dacă te-ai întreba ce ofrandă ai făcut în ultima săptămână, ai vedea că ai ratat multe ocazii. Nu că n-ai avut ce dărui, ci ai ratat ocaziile care ţi s-au oferit. Ce se poate dărui? Ce poate dărui un român sărac, cu un salariu prăpădit — sau chiar fără salariu? Sunt mai multe feluri de-a dărui: primul este să depui o cantitate de muncă. A face o muncă pentru altcineva este o ofrandă, dar numai dacă este făcută cu plăcere, ştiind că prin asta purifici ceva din soarta ta. Mai pot fi şi daruri esenţiale, chiar sacrificii, pe care le faci pentru cineva. Nu vorbesc, desigur, despre sacrificiu final, care este viaţa!
    Revenim la posibilităţile de a dărui ale românului sărac. Este vorba de a dărui expresia pozitivă a feţei. Gândiţi-vă de câte ori ratam prilejul să dăruim celorlalţi expresia senină a feţei noastre. Mă uit la oamenii de pe stradă şi îmi spun: „Uite cum aceşti oameni ratează să-mi dăruiască mie acum ceva, expresia senină a feţei lor…“. Sunt chinuiţi, sunt copleşiţi de ziua de muncă. Expresia feţei este foarte importantă, în primul rând pentru tine. Ca să-ţi menţii o expresie senină, soliciţi o pozitivitate nebănuit de mare în tine. Trebuie să poţi să încurajezi oamenii — discret, neprivindu-i în ochi… dacă vrei să convingi pe cineva, atunci priveşte-l între ochi. Nu te uita direct în ochii acelei persoane. Iar dacă vrei să-l influenţezi în bine pe respectivul, după ce te-ai uitat la faţa lui, şi l-ai fotografiat mental, întorci privirea în interior şi îţi imaginezi că acel om este fericit. Atunci el a primit realmente, de la tine, un impuls constructiv.
    Fiţi senini. Seninătatea e ofranda ce poate fi făcută sistematic. Un gând bun este şi el o ofrandă. Dacă te uiţi la un om şi-ţi spui în gând: „Mutra acestuia cere palme…“, i-ai introdus un program subconştient agresiv. În el se crispează ceva şi în ziua aceea el va înjura, va violenta pe cineva, fără să ştie de ce. Dacă îl priveşti şi îţi spui: „Mutra acestuia cere o ţuică…, o ţuică mică, pe care i-aş da-o dacă aş avea ocazia“, ai introdus într-însul un program bun.
    Cenzurează-ţi gândurile rele. Gândul rău, de altfel, îţi poate produce o migrenă dacă este direcţionat spre cineva. Fereşte-te să adresezi gânduri rele — dimpotrivă, contracarează-le cu cele bune.
    Dacă îţi vine să spui ceva rău, imediat, ştiind ce te aşteaptă, formulează o urare de bine. Până vei învăţa să faci din suflet acest lucru, fă-l ca şi când ţi-ai lua o precauţie.
    Ofranda verbală este iarăşi foarte importantă. Iată un alt mod de-a da ceva: un cuvânt bun. Medicii buni, preoţii buni, au întotdeauna un cuvânt bun. Este şi aici un meşteşug — nu e totul să-ţi propui, trebuie să te şi mobilizezi, trebuie un pic de empatie.
    De ce unii nu pot niciodată să transmită un cuvânt de consolare? Pentru că o fac formal. Ar trebui să te pui în situaţia celuilalt ca şi cum tu ai fi acolo, şi atunci vei reuşi să dai un cuvânt bun. E un mod de a oferi ceva. Sigur, există şi ofrande materiale — atunci când poţi să le faci, şi când le faci sistematic. Dăruiţi zilnic o pâine. Daţi celor săraci şi copiilor. Dacă puteţi, dacă sunteţi pregătiţi — copiilor să le daţi un măr, o bucată de pâine. E important dacă puteţi să le daţi de fiecare dată, să le daţi pentru că oricum o duc mai rău decât noi. Mila este un sentiment extraordinar. Compasiunea şi mila — sentimente mari, care ard multă negativitate în soartă. Aşa cum încrederea în sine este un element constructiv pentru sine, mila este un element constructiv pentru alţii. Nu mila în sensul jeluirii, ci mila în sensul participării empatice — te pui în situaţia lui, să îţi închipui că în acel moment tu eşti el. Empatia declanşează imediat o dinamică a cerinţelor şi a egalizării câmpurilor. În lumea aceasta, câmpurile biotice tind spre o comunicare între oameni şi spre un răspuns, spre o conectare unul la altul.
    Iată cum prin ofrandă se merge spre fericire.
    Fericirea este o rezultantă a dreptei vieţuiri. Cine aleargă după fericire, n-o va avea, dar cine aleargă după dreapta vieţuire va avea şi fericirea.
    A fost odată un prinţ melancolic — Tamas, aşa se numea. Era un prinţ mâhnit, după cum îl arată şi numele: „Tamas“, în sanscrită, înseamnă întunecat. Şi prinţul acesta mâhnit, îngrijora pe cei din jur, căci un prinţ mâhnit face nevroză, iar un prinţ nevrotic dă porunci rele. Ştim şi noi, căci am avut despoţi nevrotici şi aţi văzut ce porunci rele dădeau. În consecinţă, cei de la curte au încercat să-l optimizeze. Un înţelept de la curte i-a zis că ar putea să fie fericit dacă ar îmbrăca o cămaşă a unui fericit! Iată o sugestie bună: cămaşa unui om fericit ar putea să te facă fericit. Gândirea magică judecă aşa.
    Prinţul deodată s-a înveselit şi a trimis soli prin toată împărăţia ca să găsească un om fericit şi să smulgă de pe el cămaşa, dându-i în schimb aur — aici e vorba de cumpărarea unui simbol, iar simbolurile se vând scump… Aşadar, solii au mers să caute cămaşa în împărăţia respectivă, care era plină numai de oameni bombănitori, grăbiţi, amărâţi, necăjiţi, ratând ofranda, adică având veşnic chipurile crispate. Nu găseau nici un om fericit… Prinţul Tamas aştepta, trimişii nu mai veneau! În sfârşit, unul dintre trimişi a ajuns pe undeva unde a găsit un ins foarte vesel. Omul trebăluia ceva cântând — părea să fie fericit. Ei bine, trimişii prinţului s-au uitat bine la el, au luat aminte cum se poartă cu familia… Îşi răsfăţa soţia, o alinta, îi zicea cuvinte frumoase deşi arătau a fi căsătoriţi de mult timp. Cu copiii se purta la fel. Acela era omul! Aşa că nu mai rămânea decât să-i ia cămaşa, simbolul fericirii! S-au repezit la el, i-au tras de pe umeri o haină jerpelită şi, când să-i smulgă cămaşa, au constatat că sub haina aceea jerpelită omul nu avea cămaşă! S-au dus atunci rapid la prinţ şi i-au spus cum arăta cămaşa fericirii: omul fericit era atât de sărac, încât nu avea cămaşă pe el! Un sărac care suferă, care este chinuit de sărăcia lui, este un om care-şi scurtează viaţa. Un sărac pe care sărăcia nu-l doare însă, a dobândit detaşare şi este un om longeviv şi sănătos. „Cămaşa fericirii“ constă în depăşirea frustrării şi în renunţare. Nu degeaba Biblia spune că, dacă ai două cămăşi, una s-o dai aproapelui. Aşa arată „cămaşa fericirii“ — o trebuinţă mai puţin, scăpare de trebuinţe!
(Vasile Andru)

    

Iubirea si Iertarea

    Iubirea este Puterea suprema din Univers, care are cea mai inalta frecventa de vibratie, imposibil de masurat de catre om. Ea este ,,Chipul si Trupul Universului, tesutul conjunctiv al acestuia, substanta din care suntem alcatuiti. De asemenea, ea este experienta de a fi un tot unitar si in stransa uniune cu Divinitatea Universala ‘’- cum spunea Barbara Ann Brennan.
    Iubirea este un rau care poate doar sa curga, fara a fi fortata. Ea este cea care ne hraneste si cea care ne elibereaza. Este nesfarsita, in adancimile si gama sa de experiente. Este un izvor nesfarsit care naste totul, iar apoi trage totul inapoi la sine. Ea este APA VIETII. Iubirea este culme si cununa a tuturor virturilor, si ca orice virtute, este un dar al lui Dumnezeu prin Duhul Sfant. De aceea, Iubirea este rod al conlucrarii harului dumnezeiesc cu stradania omeneasca.
    Sfantul Isaac Sirul spunea: ,,Cand omul ajunge la desavarsirea IUBIRII, omul isi regaseste FIREA dintai, in care fiind zidit dupa CHIPUL lui Dumnezeu, in mod natural, tindea si se straduia sa ajunga la ASEMANAREA cu Dumnezeu.’’ Iar Sfantul Diadoh al Foticeei spunea: ,,Iubirea desavarsita e CHIPUL ridicat cu totul la frumusetea ASEMANARII’’.
    Sa nu uitam ca iubirea este inceputul si sfarsitul tuturor bunatatilor.
    Intre cele trei legi divine care conduc Universul, Legea Iubirii este a doua dupa Legea Unimii (Unitatii). Legea Iubirii exprima ca tot ce inseamna viata, toti atomii, toate moleculele, toate campurile de energie, s-au manifestat datorita Iubirii, fortei originare a creatiei. Ea mai spune ca, atunci cand tratam viata cu iubire, onoare si respect, ca si cum ar fi o parte din noi insine, Legea Iubirii ne va atrage ca un magnet in raul Sau de Gratie, si ne va imbratisa inapoi in Sine, ca pe o parte a sa.
    Asa cum sta scris in evanghelia dupa Ioan, 4,16 – ,,Dumnezeu este Iubire, sic el ce ramane in Iubire, ramane in Dumnezeu, si Dumnezeu ramane in el’’. Adica, atunci cand iubim si suntem constienti ca Dumnezeu este in noi insine, suntem puternici, invulnerabili si imbatabili. Suntem in armonie si nu ne poate ataca nimeni si nimic. Dar noi il uitam pe Dumnezeu, cand ne lasam invadati de indoieli, frici, critici, vinovatie si rusine. Egoul nostrum care vrea sa aibe controlul pune o multime de bariere in cale Iubirii, si anume: mandria, ura, invidia, judecata, vina, rusinea, orgoliul, sentimental de lipsa de valoare, frica, mania, frustarea, supararea.
    Tot egoul ne face sa credem ca suntem separati de Dumnezeu, un lucru complet fals, care ne scade Puterea, si ne face vulnerabili la suferinta si boli. Iar separarea este produsa de minte, si se realizeaza cand judecam si criticam, cand facem evaluari si comparatii, cand uitam de Legea Unimii (toti suntem interconectati), cand ne punem limite, cand ne identificam cu egoul, cand ne e frica, cand suntem invidiosi, ingrijorati, intolerant si ii invinovatim pe ceilalti.
    Este clar ca atunci cand suntem intr-una din starile sau situatiile enumerate, suntem separate de Dumnezeu, nu mai suntem in armonie, si Sistemul Imunitar psihic si fizic nu va mai functiona optim. Pentru a reduce puterea egoului asupra dumneavoastra insiva, a nu fi separate de Dumnezeu si a iesi din armonie, ar trebui sa luati in considerare urmatoarele:
• Renuntati sa va mai simtiti ofensati.
• Renuntati la nevoia dumneavoastra de a castiga cu orice prêt.
• Renuntati la nevoia de a avea dreptate.
• Renuntati la nevoia de a fi superiori.
• Renuntati periodic la lucruri.
• Renuntati la identificarea voastra cu bazele realizarilor voastre.
• Renuntati la grija pentru reputatia voastra.
• Renuntati la barfa, faima si lauda.
• Renuntati sa mai opuneti rezistenta (practicati acceptarea).
• Renuntati la judecata, insulta, resentimente, ranchiuna, si practicati iertarea.
    Cum ar trebui sa practicam Iubirea, ne Spune Iisus Hristos in cele doua porunci ale iubirii, care sunt esenta crestinismului:
    1.Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, cu tot cugetul tau (Mt.22,37-40)
    2.Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.
    Foarte important este sa respectam ordinea aceasta, sis a nu punem sotul, sotia, iubitul, iubita sau copiii inaintea lui Dumnezeu. Iar iubirea de sine este extreme Exista o multime de modalitati prin care nu ne iubim pe noi insine:
-Ne criticam fara incetare
-Ne chinuim corpul, alimentandu-l gresit, excesiv sau otravindu-l cu alcool, tutun si medicamente
-Ne indoim de orice si de faptul ca avem valoare
-Ne invinovatim, alegem sa credem ca nu meritam sa fim iubiti
-Ne temem sa cerem pretul corect pentru serviciile noastre
-Ne cream singuri bolile si durerile de care suferim
-Amanam anumite lucruri care ne-ar putea fi de mare folos
-Traim in haos si in dezordine
-Ne cream tot felul de datorii si de poveri
-Atragem catre noi perteneri de cuplu care nu ne iubesc sincer si nu ne respecta
-Ne negam propria bunastare
-Suntem incapabili de a ne pretui pe noi insine
    Este esential sa ne iubim si sa ne acceptam exact asa cum suntem. Mamele, in special, cred ca trebuie sa renunte la ce e mai important pentru ele si sa se sacrifice pentru copii. Totusi, cel mai bun dar pe care il pot oferi copiilor lor, este sa se iubeasca pee le insele. In acest fel, copiii au exemplul langa ei, si nu mai sunt nevoiti sa caute iubirea in locuri nepotrivite.
    Iubirea fata de propria noastra fiinta este cea mai puternica unealta a transformarii. Iubirea incepe cu noi si este inutil sa o cautam in afara, pentru ca nu exista acolo! Trebuie sa invatam sa fim fericiti sis a ne bucuram de fiecare moment din viata noastra, fara sa ne intereseze ce cred altii despre noi! Cel mai important lucru este ce credem noi despre noi insine! Iubirea de sine inseamna in primul rand sa avem grija de corpul fizic, apoi sa nu mai judecam si criticam, sa nu ne invinovatim pentru orice greseala pe care o facem, sa nu traim in trecut (sa nu avem regrete), si sa ne acceptam asa cum suntem, cu lumini si umbre.
    O mare greseala pe care cu totii tindem sa o facem, este sa conditionam fericirea de un partener. Adica de cineva din afara. Si atunci iubirea devine posesiva. Din pacate, foarte des, mamele nu le permit copiilor sa fie ei insisi, si ii fac sclavi ai gandurilor, opiniilor si perceptiilor lor.Daca avem problem cu copiii, cel mai bine este sa le vorbim cand dorm, spunandu-le ca suntem recunoscatori ca exista in viata noastra, si ca ii iubim.
    Singurele lucruri pe care Dumnezeu le vrea de la noi, sunt:
• Sa avem mare grija de noi, adica sa ne iubim.
• Sa ne asumam responsabilitatea.
• Sa ne iertam si sa cerem iertare
    Cum frumos spunea parintele Galeriu: ,,Iubind si iertans asemenea lui Dumnezeu, ma aflu in Dumnezeu. E Dumnezeu in mine, il simt pe Dumnezeu, simt ca Dumnezeu vorbeste cu mine, lucreaza in mine’’.
    Iubirea adevarata este iubirea neconditionata. Iar aceasta este o decizie pe care o luam in noi insine. Procesul este unul al intentiei si al deciziei de a fi o persoana iubitoare. Daca ma decid sa te iubesc, este hotararea mea interioara. Persoana cealalta nu poate face nimic in legatura cu aceasta. Prin urmare, nu este o victima a ceea ce se intampla in lume, deoarece hotararea de a iubi creaza un camp stabil de energie a iubirii neconditionate. Comportamentul celeilalte persoane poate fi pozitiv sau negativ, dar asta nu schimba cu nimic iubirea. De exemplu, o mama care isi viziteaza fiul ucigas aflat in inchisoare pentru 20 de ani, nu-si va modifica iubirea pentru el, inca iubeste existent lui, ceea ce el este de fapt. Bineinteles ca nu este fericita cu comportarea lui, dar iubirea ei este neconditionata, indifferent de ce face el.
    Iubirea neconditionata nu este interesata de ceea ce posedam sau de trecutul nostrum.Ea se aliniaza la campul Iubirii (nivel 500) sau al Bucuriei (nivel 540), acolo unde exista armonie si vindecare. De aceea, Iubirea este singurul panaceu. Ea poate vindeca orice, datorita campului de constiinta si energie superior pe care il genereaza.
    Ceea ce lumea numeste iubire, este de fapt cel mai adesea dependent, control, sentimentalism si emotionalitate. Este un atasament emotional si sentimental, in care controlul merge inainte si inapoi, este satisfactie si dorinta de ambele parti. Cand auzim pe cineva spunand: ,,L-am iubit pe Marian, dar nu-l mai iubesc’’, insemna ca de fapt, niciodata nu l-a iubit pe Marian. Ceea ce inseamna ca respectiv persoana a avut un atasament sentimental, un fel de ,,agatare de’’, la nivelul plexului solar, pe care persoana a transformat-o in ceva romantic, si i-a dat stralucire in viata sa, turnand o gramada de energie emotional in acest lucru, astfel incat atunci cand s-a taiat acea legatura, a aparut si o mare emotie negative. Iar emotiile negative perturba functionarea Sistemului Imunitar, si conduc la boli si suferinte.
    Una din formele cele mai inalte de iubire este IERTAREA. Ea ne raliaza la campul de constiinta si energie la nivel 500, acolo unde incepe vindecarea. Iertarea este leacul sfant pentru inima nevindecata. Ea este elixirul magic care ne asigura ca exista viata si dincolo de programarea noastra automata.
    Pentru a putea avea starea pura si senina a Iubirii, trebuie mai intai sa ne iertam pe noi sip e toti cei care ne-au ranit, ne-au mintit, ne-au tradat si ne-au dezamagit. Pentru egoul ranit, a IERTA inseamna a recunoaste ca esti invins. Din perspective limitata a egoului, adevarata alinare poate fi obtinuta numai prin incriminare, ura si razbunare. Egoul nu vrea sa ne eliberam de durere, intrucat nu vrea sa renuntam la titlul de victima. Pana cand nu ne vom ierta pe noi insine, vom continua sa ne autopedepsim prin autodistrugere si autosabotaj. Cei mai multi dintre noi suntem experti in a ne preface ca lucrurile rele pe care le facem nu conteaza, motiv pentru care continuam sa repetam tiparele negative. De fiecare data cand facem ceva care ne raneste pe noi sau pe altul, aceasta se intipareste in psihicul nostru, dupa care atragem un eveniment nefericit, pentru a crea un echilibru si a ne elibera de vina si rusine. Atunci cand incercam cu disperare sa ne protejam, facand orice pentru a nu ajunge sa ne confruntam cu suferinta noastra, ne transformam din oameni buni in oameni capabili si dispusi sa faca tot felul de lucruri rele. Ca mod de pedepsire, punem in miscare mici acte de aotosabotaj, sau acte flagrante de autodistrugere, ca sa deschidem rana, caci la nivel intuitiv, stim ca numai in felul acesta ne putem vindeca. A continua sa ne pedepsim pentru ca suntem imperfecti si pentru greselile din trecut, nu este o cale care sa duca la fericire sau implinire. Acest lucru nu face decat sa ne mentina intr-un ciclu continuu al fricii, agresiunii si autoabuzului. Ne vine usor sa minimalizam impactul pe care il are ura de sine, deoarece aproape totul se petrece in intimitatea propriei minti, departe de ochii lumii (sau cel putin asa credem). Dar este esential sa intelegem raul pe care ni-l facem, de fiecare data cand ne certam singuri pentru greselile si imperfectiunile noastre. Daca nu ne impacam cu lucrurile care ne fac sa ne simtim rau, daca nu incepem sa ne tratam pe noi insine cu iubire, cu grija si atentia de care avem atat de multa nevoie, vom continua sa fim cel mai mare dusman al nostru.
    Este un act de iertare sa recunoastem cu compasiune ca am facut greseli si lucruri care ne-au ranit pe noi insine si pe ceilalti, la nivel emotional si fizic.
    Este de asemenea un act de iertare sa corectam greselile, dupa care sa renuntam la resentimentele, ranchiuna si vina pe care le mai nutrim fata de noi si fata de ceilalti.
    Adevarata iertare ne cere sa nu ne mai autopedepsim pentru greselile si imperfectiunile noastre, ci sa cultivam o iubire de sine plina de compasiune. IERTAREA inlocuieste URA cu IUBIREA, JUDECATA cu ACCEPTAREA, si CONDAMNAREA cu INTELEGEREA.
    Prin iertare, ne purificam inimile si constiinta, si ne putem revendica PUTEREA PERSONALA, pentru a putea merge mai departe pe calea vindecarii.
    IERTAREA ne ingaduie sa ne eliberam de poverile trecutului, ca sa accesam splendoarea a cine suntem acum si cine putem deveni. In lumea emotiilor noastre, ea creeaza spatiul necesar pentru a trai mai multa iubire, bucurie, pace si libertate.
    Trebuie sa intelegem ca toti am pacatuit, si daca uram pacatosul (pe noi insine sau pe un altul), nu facem decat sa perpetuam ciclul abuzului.
(Mihaita Toma)

Rugaciune pentru iubirea de Sine

Lucratorii in Lumina si familia biologica

Previous Older Entries